Mă doare fiecare sfântă fibră din creștet și până-n vârful dej’telor de la picioare. Mulțumesc din toată inima, prieten nou al cărui nume nu l-am reținut, pentru cadoul ăsta nesperat. Nici n-ai idee cât de valoros a fost darul tău. Simt că trăiesc! Îmi arunc o privire în oglindă și constat ceva schimbat la fizicul meu. Aceste câteva zile de exerciții draconice au lăsat urme. În bine. Not bad, mother fucker, not bad at all; keep walking… și brusc exercițiul meu narcisistic e întrerupt de realitate. Mai am doar 5 pastile de cafea! Pastile! Nu uita de pastilele de Nespresso!

Sunt, cum îmi stă și obiceiul deja, primul sosit la școală și am o oră de omorât până încep cursurile așa că stau cu ochii pe ceas ca s-o zbughesc din mașină la “și fără cinșpe” că altfel voi fi depunctat serios. Săptămâna asta e rândul meu să pregătesc sala de operație, instrumentarul și pacienții pentru buna desfășurare a cursurilor. Doamne ferește să fac vreo boacănă și să-mi intre în sală colegii mei, “chirurgii”, sterilizați și echipați și să nu-și găsească napii, morcovii și șalotele grămadă pe masa de operație. Ar ieși prăpăd. Se face ceasul “fără cinșpe”, o tulesc spre vestiare și începe alergătura. Eram deja obo când au început să-mi curgă colegii pe ușă.

Bineînțeles că nu ne-a verificat nici dracu’ la pretinsele “teme” de aseară deci, în concluzie, mi-am zidit casa în iz de ceapă și praz absolut aiurea-n tramvai. Reza, studentul iranian, e de vină, el a băgat panica în toți. E un agent provocateur gourmet. Tipul e nostim, săracul, ușor naiv ca orice oriental netrăit printre șarle unse cu toate alifiile, și care s-a lipit de mine instantaneu când i-am dat cu A’salaamu’ aaleikum. Ne-a povestit că a avut un restaurant acasă, în Iran, dar că nu i-a mers, c-a trebuit să-l închidă și că s-a decis să-și mai acorde o șansă. De data asta, însă, are un plan, și-a propus s-o facă cu cap; mai întâi trece pe la o școală și abia după aceea își va deschide din nou o prăvălie. Bietul de el, n-are nici cea mai mică idee ce-l așteaptă la grupa pentru care a optat: Cocina Espagnola. Mă stric de râs numai când mă gândesc la munții de chorizo, la porcul pata negra, la vinuri, la tăriile de toate felurile și de toate gradele, la unturile sufletului, la jamon iberico, adică mai pe scurt la ceea ce în Iran este cunoscut drept “breakfastu’ Ayatollahului”. Acum am încheiat Cursul 1. Cursurile 2, 3, 4 și 5 sunt light, verdețuri, creme, sosuri, gazpacho, tra la la… dar la Cursul 6 pică bomba: șunculiță. Aștept cu interes momentul în care va da ochi în ochi cu spurcăciunea; ori fuge mâncând pămăntul ori înghite în sec și rămâne în Spania. Așadar, ce surpriză, azi la cursuri am tocat legume în toate stilurile și-n toate formele până am făcut bășici la mâini sub stricta și critica supraveghere a chefului-profesor…M-am achitat cu bine de sarcini așa că pot răsufla liniștit. A fost OK. Mamă, ce mă dor toate cele! îmi zic în timp ce trag de volan la ieșirea din parcarea Universității. Mai arunc un ochi pe Waze și am grijă să nu ratez vreo ieșire. Cică ar fi doar 16km până la el. Gata, am ajuns la Nespresso.

Bag mașina într-o parcare subterană și pornesc după mult râvnitele mele pastile de cafea. După socotelile mele eu trebuia să mă aflu undeva pe lângă Calle de Velasquez 36 și când colo descopăr că Waze a suferit un glitch și că m-a băgat în bălării la peste 3 km distanță. Fâs! Casc plictisit de notele de haos din viața personală devenite atât de familiare în ultimul timp așa că mă gândesc că dacă sunt aici atunci musai trebuie să fie pentru un motiv serios, hotărât undeva departe, dincolo de stele, așa cu nu mă împotrivesc și -mi continui drumul mai departe. Intru într-un local vechi taman din 1902. Tare! Vinde numai ciocolată caldă și churros. Bag o porție, e bun, înțeleg de ce încă mai trăiește și acum, ies, fac câțiva pași și corpul îmi dă de înțeles că am nevoie urgent la o toaletă. Să mă-ntorc? Neah, mergem mai încolo. Ridic din umeri și pășesc hotărât într-un Corte Ingles. Pe aici am observat că toate magazinele sunt Corte Ingles. De ce? N-am habar. Mici sau mari, mai elegante sau nu, toate sunt Corte Ingles. Ăsta e unul mare. Urc, cobor, traversez, întreb, urc din nou și găsesc într-un final o baie. Cincisprezece minute mai târziu ies din magazin târând după mine un sacoul nou, o cămașă, trei chiloți și șase șosete. Ce dracu e cu tine, băiete? Constat alarmat că ai o problemă! Știu, îmi răspund eu vinovat. Mă plimb de nebun pe străzi, mănânc bine la Antoinette, beau cafele, privesc la oameni și mă bucur de prima zi mai caldă. La soare, că la umbră mă apuca dârdâitul. E timpul să mă duc la reprezentanța Nespresso. Mă ridic din scaun, tai grăbit două străzi și ajung la parcarea subterană, achit tichetul la casă, arunc cumpărăturile pe bancheta din spate și ies din subsol. În oglinda mea retrovizoare văd chitara clasică cum se bălăngăne precar la fiecare curbă luată mai tare. Băga-mi-aș, trebuia s-o fi fixat mai bine între pungi.

Madrid