Am ajuns la școală odată cu staff-ul. Dacă tot dorm puțin măcar să fac și un pic de research cu privire la momentul în care se formează dopul de pe autostrada care mă duce la Universitate, remarcat din taxi încă de la prima mea vizită. Am constatat rapid că breteaua cu pricina e problematică și-mi propusesem să aflu care este momentul T0. L-am aflat, la răscrucea mea de interes momentul critic e 6:45. Deci, indiferent că sunt mort-copt la 6:45 trebuie să-mi trec curul de punctul ăla dacă nu vreau să-mi rod unghiile de nervi minute-n șir într-o coadă de mierda. Motivul dopului? Două ronduri (sau gloriete – cum le numesc ei pe aici), numărul mare de navetiști și spiritul latin. Astea trei componente odată amestecate devin instabile și bubuie. Aceleași două ronduri, în Germania, n-ar fi pus probleme deosebite nimănui; trafic light, de sâmbătă dimineață, alles gut, dar aici e grav Ole! Cabrones!, Hijos de putas! Mierda!… pasión

Am intrat în clădire, m-am dus la vestiar unde m-am schimbat în uniformă, m-am așezat cuminte pe un scaun în foierul școlii, am salutat lumea, am schimbat amabilități cu câțiva dintre studenții LCB întâlniți la deschidere și apoi am fost invitați la prima oră de curs. N-aș fi crezut vreodată că-mi va fi dat să aud la un curs despre potol de “expresie artistică” sau de “transgresión cultural” însă (spre bucuria mea) acesta este nivelul discursului pe aici. Numai aici poți strecura laolaltă fără să ridici sprâncenele nimănui cuvinte ca maioneză, Dali, filosofi francezi stângiști, molecular și bucătărie atlantică. Sunt în al nouălea cer. Oameni politicoși care se exprimă articulat, foarte educați, modești… și unii mai bătrâni ca mine! Sunt încântat că nu sunt cel mai în vârstă de la curs. Decanul e o ea și are 55 de ani. Sunt propietari de podgorii, de restaurante sau de cârciumioare, expați în căutarea sensului vieții, oameni cu cariere în finanțe sau inginerie, studenți în schimb de programe cu instituții de învățământ de peste ocean, toții am venit la LCB pentru că avem o pasiune comună: bucuria de a ne hrăni semenii. Să vin aici a fost cea mai mișto decizie. Ever.

Ni s-a prezentat curicula, am făcut turul claselor, bucătăriilor și cămărilor cu alimente, au fost numiți asistenții chef-ului pe săptămâna în curs, patru (toată grupa va face același lucru, prin rotație) care se vor prezenta cu 15 minute înaintea tuturor ca să pregătească materialele iar eu mă număr printre ei. Good luck mother fuckers! Mă compătimeau că o să vin mai devreme cu 15 minute. Ha ha ha, mă râd de ei cu mâinile la burtă, eu eram în fața școlii când ei opreau alarmele telefoanelor urmând să se ducă la baie. Miercuri e următoarea zi de curs. Marți frec menta și oroarea de “studio” în care m-am mutat ca să-i dau un aer locuibil. Jur că am fost supt într-un univers paralel, undeva prin cartierul new yorkez Queens, unde anii 80 sunt bine mersi și peste tot aud portoricani. Nu-s prea departe de adevăr. E drept, nu-i Queens, e Madrid, nu-s anii 80 e AD 2019 și nu-s portoricani, sunt ecuadorieni. Între lecțiile gratis de spaniolă oferite de către stradă și patul meu sunt doar 3m. Atât ne despart. Trebuie, însă, mare atenție, căci spaniola pe care o aud mă învață foarte multe lucruri despre sex, sex forțat și deviant, despre dosuri sparte în condiții numai de ei știute, despre poliție și despre necesitatea disperată de a dipărea în viteză. Nu știu despre ce e vorba, eu doar descriu ce aud. Sunt convins că-mi vor prinde bine cândva… numai că trebuie să fiu atent să nu le rostogolesc pe gură la vreo oră despre soufle-uri. Nu la LCB, cu siguranță. Oare ce părere ar avea ELLA despre toate astea? Singura calitate a “studioului/găurii date în respectul de sine” e că pot parca motocicleta în bucătărie. O să fiu singurul care-și face omleta sau care spală vasele stând în șea. Apropos, pe 8 ajunge motocicleta la mine! Oh, yeah! Ole