O noapte de tot căcatul. Mai mult n-am dormit. Când s-a crăpat de zi am sărit din pat, mi-am pus febril de o cafea și astfel mi-am anunțat zorii. Ies și merg unde văd cu ochii. Am urcat în mașinuța mea închiriată, am băgat cheia în contact și m-am lăsat călăuzit de suflet. Toledo. Plec la Toledo. Am văzut că nu e departe, știam câte ceva despre localitate și mi-am zis “de ce nu?” Orice numai să-mi iau gândurile de la ELLA.

Tot ce întreprind în ultima vreme nu e prea cugetat, și o admit cu seninătate. Ascult de animalul din mine căci mi-a dovedit de-a lungul vieții că numai pe el mă mai pot bizui iar eu am fost suficient de înțelept încât să mă prind la timp de asta. Tigru de lemn. Așa mă asigură chinezii, că e un tigru de lemn. Lemnul arde, nu? Deci trebuie să mă țin deoparte de flăcări deschise.

Toledo. Mă rog, dacă-l vizitezi cum am făcut-o eu, singur, la finele lui martie și la ora la care eu urcam scările te asigur că nu o să te impresioneze foarte tare; o să-ți înghețe curul mai ceva ca-ntr-o cameră frigorifică așa că măcar îmbracă-te ceva mai gros. Poate că îmbrăcat mai bine experiența va fi ceva mai acătării. Pentru mine a fost oarecum dezamăgitor. Chiar mă întrebam de ce pana mea am venit până aici și exact când mă așteptam mai puțin auzul m-a călăuzit spre un atelier părăginit și învăluit intr-un puternic miros de rășină de unde răsuna un ecou familiar de ciocan și de daltă care mușcă din lemn. Am prins viață imediat și nu m-am putut abține să nu intru. Ajung în dreptul prăvăliei, la ușa stătea de strajă un canar iar înăuntru văd un moșulică simpatic care deși m-a zărit și-a văzut mai departe de lucrul lui netulburat de parcă nici n-aș fi existat. Lucra la o ghindă uriașă în care săpa niște scobituri. Intru. Era evreu sefard, am speculat eu privind la lucrările sale care, în parte, păreau mai degrabă religioase. Mă mânca în degete să cumpăr ceva și nu aveam ce. Peste tot zăceau bastoane cu măciulii din metal sau din lemn, candelabre, picioare de masă, sfere și multe astfel de căcaturi care nu mă atrăgeau în mod deosebit sau deloc. Intru în vorbă cu el cu spaniola mea de baltă, îmi povestește, nu fără o tristețe în glas că e a treia și ultima generație de meșteri ebeniști din Toledo și ca în doi ani închide șandramaua ca să lase loc unui bar pentru turiști. M-a întristat. Cum pana mea de indiferent pe unde m-aș afla în lume ajung de mă leg numai de relicve? Peste tot pe unde am călătorit am dat numai peste capitole de final, niciodată peste unul de început. Pare că e un semn recurent pe care destinul mi-l tot aruncă la picioare și pe care trebuie să-l pricep dar eu, nu și nu, mă încăpățânez să-l ignor. Aveam un gust amar în gură, pivotez să ies și în ultima secundă îmi pică ochii pe două sticle prăfuite confecționate din rădăcină de măslin. Una de champagne și una de vin. Evrika! Erau ale mele. De aceea mi-a fost dat să-l cunosc. Pe picior de plecare moșul mi-a mărturisit că mulțumită mie în seara aceea o să doarmă fără griji. Mi-au dat lacrimile de emoție. Eu trebuia să-i mulțumesc nu el mie dar nu m-am căznit să-i povestesc și de ce, dura prea mult iar Cervantes și-ar fi tăiat venele ascultând cum îi fut eu dincolo de limite dulcea lui limbă spaniolă. Trebuia să le am. Ele îmi vor decora restaurantul. Tigrul a ținut morțiș să le am. Maktoub.

De îndată ce le-am cumpărat pe loc mi s-a liniștit și sufletul. Eram fericit. Am coborât cu prada la mașină iar de acolo m-am înapoiat la Madrid. Pe drum, însă, mi-a venit o idee: hai să-mi fac abonament la sală. Universitatea oferă astfel de facilități iar eu oricum am program acolo așa că de ce n-aș profita, nu? Zis și făcut, am făcut dreapta pe autostradă și uite cum m-am ales cu un abonament la sală cu numai 29 de euro pe lună cu trainer cu tot. Box. Am ales box. Am să dau în sacul ăla până o să-mi dizloc umerii. Am o grămadă de demoni de strivit. Olé, mother fuckers!