Zborul până la Madrid a fost de tot căcatul. Tot drumul ne-a zgâlțâit și jur că la un moment dat a căzut în gol atât de tare încât am și scris un mesaj de rămas bun familiei. A fost urât de tot. Dar călătoria nu se compară cu avionul Ryanair care nu e nici mai mult nici mai puțin decât un bou-vagon cu aripi iar părerea mi-a fost confirmată destul de repede încă de la poarta de îmbarcare unde cu toții am fost tratați exact ca niște cornute în viu ce trebuiau livrate la destinație cu cât mai puține pierderi cu putință. Nu am fost eu prea atent dar, cu siguranță că, pe undeva prin sala de așteptare găseam și bulgărele de sare lângă o adăpătoare. Oamenii înghesuiți claie peste grămadă, servicii scumpe dar abil mascate sub forma unei mici constelații de “avantaje” personale față de restul pasagerilor pentru numai câțiva euro în plus dar care adunați fac cât un bilet legitim la Tarom, iar dacă te pune dracu să te prezinți la luggage drop cu 7 kile în plus la bagaj atunci te-au scuturat pe loc de 77 de euro doar ca să te învețe minte ca pe viitor să iei cu tine doar portofelul și pașaportul.

Am aterizat pe Barajas, am luat un taxi de la aeroport și nu mi-a luat prea mult până ce am realizat cam pe unde am să-mi petrec eu următoarele trei luni din viață. Mie nu mi-a luat prea mult, taxiul însă mi-a luat 65 de euro. Ouch. A durut. Dar nu așa de tare ca priveliștea ce mi s-a devoalat în fața ochilor când părăseam bancheta din spate frecându-mă la cur ca să-mi treacă usturimea prețului plătit. E wow! Universitatea în care se desfășoară cursurile mele e la mama naibii înafara Madridului iar dacă visam cândva că-mi cumpăr o bicicletă și că am să pedalez io ca zânu hipterește de la studioul închiriat până la școală și înapoi află că am aruncat planul ăla direct la gunoi pentru că între studioul meu și școală stau de strajă zeci de km de benzi de autostradă, iar dacă nu mănânc fasole zi de zi ca să bag niscaiva thrustere nucleare la biclă nu am nicio șansă. Am luat agenda și am tăiat furios planul A și planul B: fuck bicycle, fuck scooter. E clar, trecem la artileria grea: mașina sau motor pentru că metroul nu are linie directă și nici bus-urile nu-s cine știe ce coordonate și că cea mai simplă combinație implică vreo două trenuri și un bus. De ce dracu s-au lăbărțat spaniolii în halul în care au făcut-o, pe sute de hectare, nu alta, nu știu. Bummer… Mâine sun la un rent a bike să văd cum stă treaba și apoi mă pun pe socotit. Hotelul în care stau e deprimant și e situat undeva pe lângă autostradă într-o Mogoșoaie de Madrid, ceva de gen. Mâine dimineață chem un taxi, fac drumul până la studioul închiriat care e în centrul Madridului, semnez actele cu propitarul și mă așez la o masă civilizată ca să-mi rescriu strategia. Nu e în regulă deloc, cuget eu adânc în timp ce plescăi un “sandwich club” burdușit de sare ca să-și justifice (probabil) cei 5 euro pe care îi cer pe el…

Olé, mother fuckers!