În loc de cuvânt înainte

Sunt în Arena de Torros iar trompetele anunță triumfător încheierea primului act, el Tercio de Varas. Nu, nu sunt în tribune, îți vorbesc din mijlocul arenei, din interiorul cercului de nisip uscat și amestecat cu talaș. Picadorul și-a înfipt cu sete lancea în spinarea mea apoi și-a făcut ieșirea maiestuos și nepăsător din arenă călare pe calul lui alb și cuirasat în piele groasă. Ole! se strigă-n urma lui apoi se aplaudă frenetic anunțându-mă astfel că foarte curând va începe al doilea act ritualic, așa numitul el Tercio de Banderillas. Alte lame, alte suferințe, dar un mare nimic pe lângă lancea grea și ascuțită a celui de dinainte ale cărui lovituri nimicitoare m-au luat ca din oală. Hai odată, ce s-o mai lungim, hai să terminăm odată cu tot balamucul. Asta-i tot ce puteți? Degeaba, în zadar am tot sperat eu că mi se va pune capăt caznei căci în ciuda tuturor rănilor căpătate actul al doilea s-a încheiat exact ca și primul, cu mine în picioare, cu aceleași ropote de aplauze, în același cântec de trompetă și cu aceleași strigăte de Ole! doar că la finalul actului în carnea mea se bălăngăneau patru spade lungi și bogat ornate, înfipte dureros de adânc. Fornăi zgomotos iar botul îmi este acoperit cu spume rozalii pe care le spulber cu fiecare răsuflare. Fără niciun avertisment mă reped furios cu capul aplcat înspre panoul roșu din lemn gros în spatele cărora se ascundeau asasinii mei, ridic grumazul cu ură, agăț cu coarnele și salt în aer din lăcașurile lor doi drugi deodată expunându-i pe lașii care s-au panicat imediat ce m-au privit în ochi. Lumea e de acum ridicată în picioare, se aplaudă și de peste tot de prin tribune mi se aduc laude pentru îndârjirea cu care mă lupt. Sunt strigat de undeva din spate. Îi las baltă pe piperniciții de după paravan și mă răsucesc pe loc. E căpetenia matadorilor, nemesisul meu pe care, așa cum era el îmbrăcat, în negru, cu tunica lui brodată, cu pantalonii lungi până la genunchi, strânși pe picior, și cu șosetele lui înalte de culoare fuchsia, îl puteam recunoaște de la o poștă. Se așezase în mijlocul arenei, punct din care mă sfida cu picioarele desfăcute marțial și cu pieptul scos în față. Trompetele cântă din nou. Muy bien, nu mai avem mult, asta înseamnă c-a debutat al treilea și ultimul nostru act: el Tercio de Muerte. Greabănul îmi sângerează masiv iar rănile din el sunt adânci și căscate. Lăncierul poate fi mândru de isprava sa, bravo lui, îl aplaud cu respect căci a făcut o treabă chiar pe cinste cu mine. Abia de-mi mai pot ridica grumazul de durere. Respir greu și cântăresc gravitatea situației în care mă aflu citindu-i semnele în urmele stacojii lăsate în nisipul de la picioarele mele. Nu e de bine. Orbit de furie sap în arenă ca să le fac dispărute. Valurile de praf ridicate se risipesc împrăștiate de fornăitul meu sacadat și privesc cu ură la capa agitată înaintea mea. Căpetenia e stăpână pe mișcările sale. Privește la el cât de țanțos poate fi! În arena mea! Nu, cabron, e prea devreme! Nu jubila încă. Eu zic că te grăbești. Îl urmăresc pe sub gene cum se mișcă înspre mine cu capa întinsă elegant undeva în dreptul brâului său. Îndărătul ei e pitită moartea. Acolo își ascunde spada lui cea lungă și subțire, nu mă poate păcăli, știu ce mi-a pregătit. E nerăbdător să încheie spectacolul așa că-l las să aștepte. Mă strigă: Hei, torro, torro, hei! Și când vede că nu mă clintesc performează un suerte de capote demonstrativ în uralele mulțimii venită să vadă sânge. Nu vrea să-și piardă audiența. De acum eu îl sfidez căci eu decid când sunt gata să-mi întâlnesc creatorul, nu el. Jodete, puto, îți vrei laurii, nu? Atunci fă bine și acordă-mi răgazul cuvenit, arată-mi un pic de respect și așteaptă-mă! Îmi studiază cu ochi de șoim fiecare înclinare a capului căutând să-mi anticipeze șarja. Amândoi știm că e ultima oară când ne mai privim în ochi. E care pe care; EL sau EU. E jumătatea lunii octombrie și e neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului. Ridic capul înspre cerul albastru curat ca lacrima de la care îmi iau rămas bun, apoi îmi cobor ochii înspre matador. Nu mai sunt încruntat, ya esta, de acum m-am împăcat cu destinul dar trebuie să știe că nu mă dau dus fără să lupt. Mă proptesc în nisipul arenei și mă arcuiesc. Doare rău. Îmi număr cu atenție bătăile inimii. Bum bum, bum bum, bum bum, bum… și pornesc. Pământul se cutremură sub ropotul copitelor mele, mușchii grei îmi pocnesc încordați pe sub piele anticipând impactul, aerul șuieră amenințător în urechi, pe trup sudoarea și sângele mi se împletesc pe spinare în râuri care dănțuiesc a moarte iar cu fiecare bătaie în nisip ridic nori aurii pe care-i târăsc ca pe o trenă în urma mea. Mă apropii, îl văd cum dă capa la o parte și cum extrage de după ea spada care sclipește în bătaia soarelui ca un diamant. Ridică brațul, își arcuiește cotul înspre în spate aplecându-se cu privirile peste lama ațintită asupra mea. Amândoi suntem pregătiți pentru ceea ce urmează. Îi disting din ce în ce mai clar expresia de pe chip. E ușor speriat sau mi se pare mie? Muy bien! Tu ai cerut-o, nu eu. Hijo de puta, me toca los cojones, bailamos el baile de muerte. Ce-o să fie? Urechile mele sau ale tale?…  

Aveam 44 ani, mergeam pe 45 când, prin voia sorții și pe nepusă masă, m-am trezit azvârlit într-o corrida cu cel mai arogant și mai nemilos dintre matadori: cu viața însăși. În acele momente a luat naștere thenfuriatedbull, contul meu de Instagram, al cărui nume nu l-am schimbat oricât au insistat asupra lui de-a lungul vremii toți propiații mei. N-am făcut-o din prea multă vanitate și nici pentru cine știe ce avantaj căpătat între timp ci pentru simplul fapt că exact așa m-am simțit atunci când l-am pornit, și tot așa mă simt și acum: ca un taur furios și închis în arenă, forțat să se ia în coarne cu viața.