San Sebastian este orasul cu cele mai multe restaurante cu stea Michelin pe cap de locuitor. Se presupune că aici lumea știe să mănânce bine iar stelele acordate în număr atât de mare restaurantelor de aici par să-i întărească faima dobândită. Înainte să mă urc în avion cu destinația Nisa (știu, don’t ask – decizia de a pleca într-acolo a fost luată mai repede decât i-ar lua unei scântei să bubuie un rezervor plin de vapori de benzină și Nisa a fost singura variantă) mă întrebam dacă faima orașului nu e mai mult de un bulgăre rostogolit din vârful muntelui de vreun influencer în zona culinară. E, oare, chiar așa de bun pe cât se spune? E ușor să speculezi de la distanță așa că mi-am rupt portofelul și am zburat hăt până la Nisa iar de acolo am condus 1000km pana la Pomul Lăudat unde am ajuns abia pe la 2 dimineața. Era deja duminică.
Sărat și puturos. Doar diminețile. San Sebastian miroase a sărat și a scoici bușite de stânci și lăsate să se strice la soare. Athena are un parfum floral și cald. După mine și căldura are un miros. Alepul mirosea a Yasmin și a praf galben de travertin. Damascul duhnea a leandru, a fructe stricate și, pe alocuri, a gunoi neridicat de pe pavajul încins. Lisabona miroase a coriandru și a struguri. Malta miroase bizar, încă nu m-am dumirit a ce, dar plăcut. Parisul traznește de duhoarea fierului ruginit iar Londra candește a mucigai și a pipi de bătrân. Roma e parfumul smochinului crecut absurd, la înalțimii unui zid milenar din blocuri de piatră, Capri e lămâia cât pepenele galben cu coaja ei cărnoasă de-ți vine s-o muști deși știi prea bine c-o să regreți amăreala de după, Istanbulul e punctul în care buzele Europei se lipesc de cele ale Orientului într-un sărut furat ca de la un străin care nu s-a spălat pe dinți… Fiecarui loc vizitat i-am “lipit” câte un miros pentru că așa am ales să cartografiez eu lumea încă de mic. Da, sărat și puturos. De vină e, mai mult ca sigur, vantul anabatic care bate nestingherit de nimeni cât și pe unde vrea mușchii lui. Atlantic dixit, restul mucles și take it or leave it. Și n-ai să crezi dar pe aici pescărușii cântă și crede-mă când ți-o spun că n-o fac peste tot pe unde trăiesc. La Marea Neagră cântă, pe Dâmbovița cântă, aici cântă iar in Grecia sunt muți. N-ai auzi vreunul nici să-l pici cu ceară. Probabil că logoreea grecilor îi intimidează peste măsură și de teamă să nu se facă de căcat mai bine își țin pliscurile închise. Îmi frec palmele, mă reped spre centru, intru în prima locantă deschisă și am mâncat… really, this is it? Prea devreme să mă pronunț. Până la sfârșitul zilei mâncasem în 12 localuri și încă tot nu-mi făcusem vreo părere clară. Haleala era bună, nu zic nu, dar nicidecum atât de sclipitoare pe cât fantasmasem eu pe drum că va fi așa că nu m-am pripit cu judecata.
Luni am vrut să vizitez piața de pește însă am aflat cu stupoare că până și peștilor le repugnă ziua de luni. Fuck me! Pescarii nici nu s-au sinchisit să scoată bărcile în larg pentru că știu din moși-strămoși c-ar face-o degeaba. Darwin a avut dreptate, nene. Chiar că suntem înrudiți cu toată fauna. La 45 de ani aflu cu stupoare că pe lângă instinctul de a ne reproduce mai avem ceva în comun: cu toții urâm ziua de luni. Sunt convins că peștii stau cuminți pe fundul apei jurându-se să nu mai bea atâta apă în weekenduri. Sau, mă rog, ce naiba or face ei weekendurile de regretă acum ținându-se cu înotătoarele de cap. Apoi, ușor, ușor am început să înțeleg de unde faima. Nimeni n-a reușit să pună șeaua pe Țara Bascilor care, vorba vine, geografic a fost dintotdeauna un furuncul între fesa Spaniei la sud și cea a Franței la nord. E un popor care nu crede în constrângerile, normele și în valorile altuia decât ale sale iar mâncarea sa reflectă exact acest aspect. Limitele preparatelor sale sunt limitele imaginației fiecărui bucătar-artizan. Nu există “așa ceva nu se poate”. Ba se poate! Uite, pentru că așa vreau eu! Spaniolii îi spun tapas. A, da?! Ia d-aci! Noi o să-i spunem pintxos și combinăm tot ce vrea mușchii nostri pe felia aia de pâine. Du-o p-asta!
De duminică de la 10:00 și până joi la 15:30 am plescăit la “pinchos” și am băgat potol până m-a luat dracu’. Am bifat 38 de tapaserii și restaurante și am degustat la pahare cu vin cat pentru tot restul anului. În viața mea n-am fost beat la 10, treaz la 12, beat din nou la 14, treaz la 16, “piulă” la 18 și lemn în pat de la 20 până a doua zi la 5 apoi o luam de la capăt cu ritualul. Pe ușă intră un străin – pare de-al casei – se salută gălăgios și cordial cu bucătarul/barmanul/propitarul sau cine mă-sa o fi ăla, pare un soi de boss, care, btw, deja îi și toarnă o băutură într-un pahar, mușteriul protestează prefăcându-se ofensat că nu ciocnește “măcar” un pahar cu prietenul său bun, bucătarul își asumă reproșul și-și toarnă sieși un deget-două de vin apoi ciocnesc și amândoi dau peste cap licorile golind paharele la unison. Zece clienți ca cel de dinainte și în 4 ore ești rangă. Repet-o 20 de ani la rând și, pana mea, ești înregistrat pe lista scurtă la Alcoolicii Anonimi. Stai așa că mi-am adus aminte de ceva…
Note to myself: FUCK ME, pe viitor evită vinul când salonul de tatuaje e vis-a-vis! Greșit!!!
Ce să zic, mâncarea e bună. E proaspătă, e gătită cu dragoste…dar dacă te duci singur e, meh, “decât” bună. Ia-ți cu tine iubitul sau iubita și astfel tot ce bagi sub nas va fi absolut divin. Abia atunci se justifică deranjul. Peisajele sunt senzație, Golful Biscaya e mișto, Atlanticul e înfricoșător și rece iar oamenii sunt superbi. Reține două lucruri: unu – acolo se fac copiii, nu se merge cu ei gata făcuți și doi – să nu bei niciodată vin în localuri sprijinite de saloane de tatuaje! Never!!!
Preludiul unui divorț 
