“Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”… Forrest Gump

Noi, oamenii, adorăm poveștile pentru că ne putem identifica cu ușurință cu fiecare dintre ele. Că ne place sau nu s-o recunoaștem, cu mic cu mare ne dăm în vânt după ele mai ceva ca babele de pe bancuța de la poartă. Imediat cum auzim o poveste mai interesantă lăsăm totul baltă și căscăm lacomi gurile la ea în speranța că poate avem ceva de învâțat din ea indiferent că acel ceva e bun sau rău, important e s-o ascultăm și s-o băgăm la cap. Poveștile altora nu sunt altceva decât posibile alternative cuantice ale propriilor noastre vieți; sunt un soi de “hmm, interesant, deci se poate și așa. Ce prost am fost!” sau “uf, Dzeule, cât de ghinionist a fost cutărescu, ce bine că mie nu mi s-a întâmplat mie asta”. Povestea fiecăruia dintre noi e ca o panglică a cărei capăt se leagă de un țăruș bine infipt în pământ la naștere și care mai apoi se deșiră odată cu fiecare dintre pașii făcuți de noi în viață. E ca firul Ariadnei, ne ajută ori de câte ori ne lovim de câte o problemă. Apucăm strâns panglica deșirată în spatele nostru, refacem pașii până la momentul X, la sursa problemei, o cercetăm pe toate părțile și căutăm s-o îndreptăm modificând după posibilități traseul urmat pentru a evita neplăcerile pe viitor.

Ei bine, panglica mea a fost tăiată undeva foarte aproape de țăruș și aflu abia acum, absolut întâmplător, la respectabila vârstă de 45 de ani. Nu, nu sunt încă bătrân dar adevărul e că știu sigur că nici tânăr nu mai sunt. Sunt ca dracu, stau crăcănat cu un picior pe peronul tinereții și cu celălalt proptit precar în trenul bătrâneții cu mâinile pline de bagaje iar lumea, toată, e în mișcare. Povestea mea e una deja plictisitor de clasică:

1973. Ea e o tânără fecioară naivă provincială fugită la soru-sa în București de abuzurile fizice ale tatălui ei, un veteran de război schingiuit emoțional dincolo de orice vindecare de violențele trăite în război, se angajează pe un salariu de căcat la o editură, printre tipărituri, printre cărțile ei dragi, în locul în care, de regulă, își găsea refugiu ori de câte ori era bătută crunt de tac-su. Într-o bună dimineață (în autobuz) dă ochi în ochi c-un fante de 31 de ani, cu 10 ani mai mare ca ea, ăla îi împoaie capul cu verzi și cu uscate până ce o zăpăcește complet, se culcă cu ea și hop! accidentul… Eu.

Jegul ăla de om, când află de nenorocire, refuză furios să mă recunoască, o face pe mama cu ou și cu oțet, o amenință cu represalii din partea unora de mai de sus, că deh, el era om conectat, că nu are de gând să se însoare cu o ruptă-n cur de foame, că “mămuca lui” îi caută o pardidă demnă de înaintașii lui, cu toții Roșiori decorati și paradecorați în bătăliile purtate la Vidin (din familie de greci, de aici și moștenirea mea genetică depistată aiurea), să facă pe dracu în patru să scape de “belea” și să uite de el. Mama, o femeie nu numai frumoasă, deșteaptă și cu mult bun simț dar și cu un caracter dincolo de orice reproș îl privește cu dispreț, îl bagă în “mămucă-sa” instantaneu și decide să mă păstreze. Avea să mă crească singură din rahatul ei de salariu. Noi doi împotriva lumii. Fuck yeah! Bring it on, fuckers! Rock’n roll, baby!

1976. Cumnatul ei sirian dă petrecerea de absolvire a doctoratului, mama e invitată și ea și acolo viața i-l scoate-n drum pe cel ce va deveni în scurt timp eroul meu. El o vede, o place, o caută, o găsește, mă cunoaște cocoțat pe genunchii ei și fără să i se clintească vreun mușchi pe chip se întoarce spre bunica și-i spune că din acel moment până ce Dzeu îi va închide ochii ea îi va fi mamă, că fiica ei îi va fi soție și că eu îi voi deveni întăiul său născut.

Simt cum mi se pune un nod în gât…De dincolo, din lumea celor drepți, la 22 de ani de la moartea lui, ADEVĂRATUL MEU TATĂ îmi dă o ultimă lecție despre ce înseamnă să fii bărbat. Orice handicapat știe să dea din cur 3 minute ca să-și scuture sămânța, dar e nevoie de coaie cât planeta Marte de mari să crești progenitura altuia făra ca aceasta să se fi prins vreodată că e adoptată. Acum am un singur regret: regret că n-am știut-o câtă vreme el trăia pentru că i-aș fi sărutat și tălpile omului aluia în loc să-i frec ridichea mânat de accesele mele hormonale de adolescent aberant. Omul ăla, pentru mine, a fost un sfânt. Un bărbat pe care am să-l port în inimă, în suflet și-n suflare, în fiecare gând și-n fiecare moleculă din trup până ce am mor sperând să mă alătur lui pentru a-l strânge în brațe cu putere apoi să-i șoptesc “Elf shukur, ya baba wa tobe. Ghallattet” (O mie de mulțumiri, tată și iartă-mă. Am greșit!”)