1871. New York.

Dr Andrew Smith, angajat să se ocupe cu starea de sănătate a lucrătorilor de pe șantierul faimosului Brooklin Bridge, se confruntă cu o avalanșă de decese inexplicabile survenite la locul de muncă. Vorbim de 1800, să ne fie limpede, iar după standardele vremii accidentele mortale survenite pe șantiere era ceva de domeniul banalului cotidian însă, chiar și așa, numărul mare de decese raportat într-un timp incredibil de scurt a reușit să le ridice sprâncenele tuturora. Majoritatea celor afectați erau irlandezi iar acest aspect a contribuit în mod nefericit la seriozitatea cu care a fost tratată inițial problema. Prejudecata că irlandezii umblau mai tot timpul beți i-a costat pe mulți enorm și culmea este că deși aceasta era oarecum întemeiată, adevărul era că bieții oameni nici nu prea aveau de ales. Irlandezii, ca și restul pulimii newyorkeze, erau victimele unui cerc vicios; New York era un oraș pur și simplu infect, apa potabilă era un vis iar berea și tăria erau singurele surse legitime de hidratare. Dacă puneai gura pe apă nefiartă mureai sigur și-n chinuri. De la mic la mare, cu toții știau că un pârț “cu guler” era modul inedit prin care curul propriu te vestea voios că ți-a sunat ceasul și că e vremea să-ți pui repejor lucrurile în ordine până se întoarce nevastă-ta cu popa. Pare ridicol dar așa stăteau lucrurile pe atunci; o banală diaree te băga în mormânt. În zilele noastre halești o banană, iei un Imodium sub limbă, chemi un Uber și pleci la club.

Deci, la Brooklyn Bridge se murea în draci iar muncitorii refuzau să mai intre în ture, proiectul stagna iar pierderile cauzate de întârzierea lucrărilor amenințau să devină de-a dreptul catastrofale. Situația căpătase statut de criză și cerea soluționată cât mai urgent. Doctorul, care deja descoperise un numitor comun al tuturor pacienților săi, și anume că absolut toți, fără nicio excepție, lucrau foc continuu la pilonii de fundare ai podului, acum se dădea de ceasul morții să afle ce Dzeu se petrecea acolo. Cert e că după îndelungi căutări în sfârșit s-a prins de fază iar lucrarea lui pe tema în cauză publicată ulterior a făcut chiar vâlvă în lumea medicală: de vină era expunerea prelungită (și în mod repetat) la presiuni extrem de mari unde, colac peste pupăză, mai era însoțită și de un efort fizic supraomenesc. Cu alte cuvinte, lucrul la fundația podului nu numai că era era un job de tot căcatul dar te mai și omora. Garantat.

Pentru a se ajunge la “bedrock” (stratul de rocă stabil – atât de necesar fundării pilonilor unui pod, mai ales într-o zonă cu curenți marini agresivi) mâlul trebuia înlăturat (la lopată și la târnăcop, în acele timpuri, și scos cu gălețile) și cum se excavează mâlul de sub apă? Simplu, se aduce cu barja un cheson (adică o cutie imensă cu trapă de acces deasupra și căreia îi lipsește fundul – chesonul poate fi din lemn, metal, beton etc ), se coboară în apă (fie mare, râu sau lac) până ce dai de mâl apoi se pompează aer cu presiune în interiorul lui ca să-l golești de apă și ca să lași loc lucrătorilor-săpători să-și facă treaba. El se va comporta ca un pahar întors cu gura în jos scufundat într-o oală cu apă. Cu cât te scufunzi mai mult cu atât mărești presiunea aerului pompat în interiorul lui ca să țină apa la respect înafara spațiului de lucru și o ții langa, tot așa, până ce dai de “pământ sănătos”, unde mai sapi nițel apoi, gata, scoți oamenii afară și umpli chesonul cu beton. Gata fundația, acu dă-i drumu’ la stâlpi. Chesonul era cea mai ieftină soluție a vremii, și încă mai este, doar că acum totul se face mecanizat.

Expunerea prelungită și repetată la presiuni ridicate (uneori si de 3,8 bari în cazul lui Brooklin Bridge) conduce la acumulări mari de gaze inerte în vasele capilare ale țesuturilor moi sub forma unor “bălți” (în special azotul care e și cel mai periculos dintre toate) și dacă ieși la suprafață rapid fără să le lași răgaz să se dizolve înapoi în sânge gazele se dilată și provoacă ravagii aproape instantaneu. Efectiv rup tot în tine. Cei cu o constituție robustă rezistau ceva mai mult, cei cu constituție slabă cădeau primii. Sângele le tâșnea pe nas, prin urechi și prin ochi, unii leșinau, alții acuzau greață, tulburări de vedere și amețeli iar majoritatea dădea colțul în chinuri de nedescris. Scăpau doar cei câțiva, ceva mai norocoși, să zicem, care după ce se alegeau cu beteșuguri permanente refuzau să mai intre în chesoane. În rapoartele medicale ale vremii a fost denumită “Boala Chesonierului” însă azi o planetă întreagă o știe de “Boala Scafandrului”. Dacă te scufunzi la adâncimi de peste 10m ești obligat să te oprești la adâncimea de decompresie. Minim 5 minute. Nu pare mult însă azi este procedură standard după fiecare scufundare. Când mă refer la “timpul petrecut la adâncime mare” vorbesc de minute și nicidecum de ore în șir și în niciun caz de zile la rând. Imediat ce te-ai scufundat rămâi cu ochii pe ceas, îți drămuiești respirația, îți monitorizezi non-stop cantitatea de aer din rezervorul tău știind cu toată ființa ta că trebuie să faci pe dracu în patru să respecți protocolul că altfel mori ca prostul. Pare fun și ușor dar te asigur că nu e deloc așa. Calcule peste calcule.

2019. București.

De curând, o circumstanță extraordinară din viața personală (apărută din senin, ca mai toate căcaturile) m-a dus cu gândul fix la Boala Chesonierului. O relație este ca o scufundare în adâncuri. Cât timp ești holtei lucrurile sunt simple. Ești pe o plajă cu dej’tele de la picioare înfipte în apa mării, o arzi aiurea la soare, mai o cola cu pai răsucit, mai o umbreluță apoi, hop, te bate soarta și “te împiedici” de o tipă mișto. Ai pus-o. Uite așa ți se fute liniștea, Adam a aflat-o primul… Simți că nu mai ai astâmpăr, te pierzi cu firea și te trezești c-o apuci de mână și-i spui “ia hai să înotăm puțin”… tra la la… fleoșc fleoșc… “am o idee grozavă: pune-ți ochelarii de snorkeling și hai cu mine să ne uităm la pești, la scoici și la corali” Maxim 2-3 metri adâncime, e fun, peștii sunt colorați, te simți minunat, n-ai mai ieși niciodată și na cum, pe nesimțilea, se strecoară-n mintea ta o idee absolut genială: “Hai cu mine în adâncuri și la bine și la greu, până ce moartea ne va despărți!” … Felicitări, bro, abia acum ai belit-o, și încă big time! Am trăit atâta amar de vreme în adâncuri încât m-am transformat în calcan, nu alta. Și jur că eram fericit, niciodată n-am trăit vreun regret că lucrurile au decurs așa. Au fost 26 de ani frumoși, aș mai fi putut duce liniștit alți 26 de ani și asta pentru că în relația mea m-am simțit ca peștele în apă, dacă-mi permiți jocul ăsta de cuvinte de doi lei. Apoi, într-o bună și sfântă zi, cum steteam eu așea, cum să zic și io, mai comfy, și călcăneam în Dzeul meu (sau ce dracu or face calcanii pe fundul mării zi de zi) brusc … fuck me… mă trezesc smucit în sus că mi s-a umflat BCD-ul divorțului și uite-mă cum mă ridic io furtunos la suprafață cu bartai bălțile de azot în țesuturi, generoase cât să omor mii de “fraeri” ca mine, nu doar pe subsemnatul. Sunt chiar curios să aflu cum pizda mamii cineva reușește să calculeze timpul de decompresie aferent unei scufundări la 26 de mii de leghe sub mări. Hai, good luck, băiete! Pentru o astfel de ieșire de urgență ca a mea nu cunosc să existe charturi sau vreun protocol standard așa că nu-mi rămâne decât să regret că n-am niciun strop de sânge irlandez în mine ca să mi se găsească măcar scuza că “ ‘course he died! He was a poor drunken Irish bastard”