Mi-am tras pe mine o cămașă bleu, elegantă, la gât mi-am pus o cravată neagră și ușor mai îngustă, în picioare am ales să port niște încălțări Converse pe gleznă apoi am aruncat un ochi pe umerașele din dulap și m-am decis că azi am să port geaca moto Belstaff din pânză cerată. Am înșfăcat din zbor agenda mea neagră de pe pat și așa am ieșit îmbrăcat din camera mea. Ușile mari din sticlă armată ale hotelului au glisat larg de tot iar eu am făcut (comme d’habitude) automat la dreapta. Până la ocean e un drum de maxim 15 minute (asta dacă nu te zorești) și la ora la care ies eu diminețile soarele de la capătul străzii mă întâmpină cu căldură ceea ce îmi pune din start un zâmbet pe chip. La capătul drumului meu relativ drept dau într-o străduță care pică perpendicular pe cea de pe care vin eu și care e destul de puțin circulată, o traversez, trec rapid printr-un parc extrem de îngust dar foarte dichisit cu gradini parterre desenate ca la carte, cobor trei trepte și pun piciorul pe promenada lată care se prelinge între parc și plaja lată a Golfului Biscaya, hăt, cât e orașul de lung. E suficient s-o urmărești la pas cum șerpuiește în voia ei și ajungi în centrul vechi iar de acolo o poți apuca în toate direcțiile unde vrei tu dar ar fi păcat pentru că acolo are loc toată distracția. Astăzi, însă, aveam programare la restaurantul Arzak care n-are una, ci bartai trei (!!!) Stelele Michelin. Wow!. Ghidul Michelin zice următoarele: “Three Michelin Stars: Exceptional cuisine, worth a special journey! – Our highest award is given for the superlative cooking of chefs at the peak of their profession. The ingredients are exemplary, the cooking is elevated to an art form and their dishes are often destined to become classics.”

Odată ajuns la caruselul de la Biblioteca Municipală m-am codit lung dacă să iau un taxi sau nu. Mă cam dor picioarele de la mersul din ultimele zile. Am privit la ceas și când am văzut că era doar 10:30 iar programarea mea superconfirmată de trei ori deja era la 13:30 m-am decis că nu mi-ar strica dacă aș lua-o ușor pâș pâș până la destinație. Mi-ar face poftă de mâncare. M-am consultat cu waze și am constatat că nu mă despărțeau mai mult de 3,3km așa că am închis telefonul, am strâns agenda în mână ca să nu scap pixul din ea și am luat-o agale într-acolo zgâindu-mă ca tot turistu’ la clădirile pe lângă care mă prelingeam eu, așa, bătrânește. Waze bate câmpii. Erau ceva mai mulți de 3,3 km dar nu m-am îngrijorat deloc, aveam timp berechet să ajung. Ce m-a ofticat mai tare era e că pe ultimii doi kilometri i-am parcurs în urcuș pe o căldură care nu-mi menaja deloc cămașa de sub haina mea cerată. Criminal. Transpiram încet și sigur și mă ofticam pe mine că n-am luat taxiul. Cum mai dau eu jos haina dacă ajung leoarcă la ăia? Fâs, eram deja un car de draci. Frate, și pe strada bătea un soare de te căpia, nu alta, fix pe toată lățimea ei, n-aveai cum să te ferești de el nici dacă-ți propuneai. Am acceptat situația și am mers mai departe fără să mai comentez. Gambele îmi bubuiau de la ritmul alert și autoimpus și de la toate celelalte drumuri bătute până la ăsta. Scrâșneam din dinți și urcam. Trec de un rond bordat cu garduri metalice care m-au dat roată pe după ele ca să mai lungească un pic drumul și poc! Arzak scris mare cu negru pe o clădire veche din cărămidă brună. Perfect! Finally! Aveam aproape două ore de omorât așa că m-am așezat pe un scaun de terasă vis-a-vis de restaurantul meu și am plescăit în sictir un sandwich lângă o cafea mare și lungă în timp ce navigam fără de rost pe internet cu țigara aprinsă în scrumieră. Și bătut în cap la greu de soare.

S-a făcut ora 13:15, mă ridic de pe scaun, traversez șoseaua pe la trecerea de pietoni, împing de ușă și pășesc înăuntru.

Acum, am să încerc să-mi explic ce au văzut bieții oameni când eu le-am intrat pe ușă. Au zărit străinul misterios care și-a book-uit și superconfirmat masa de azi de la 13:30, adică un tip trecut de prima tinerețe, cărunt, înalt și slab și c-o mină de mortu-viu pe chip, la cravată, atent îmbrăcat, nici supert elegant dar nici casual, aș descrie stilul drept “moto chic”, cu ochelari de soare pe nas, bronzat și c-o agendă neagră în mână care întreabă scurt și fără să zâmbească dacă masa lui este gata. Una dintre colegele lor îl conduc la singura masă pregătită ca pentru un oaspete unde străinul cu mina serioasă ia loc fără să se dezbrace. Îi urmăresc gesturile cu sprâncenele ridicate. Străinul serios își așează fără să se grăbească agenda lui cea neagră pe un colț de masă, scoate ochelarii din buzunar pe care-i aliniază aproape schizofrenic cu agenda, nici paharele nu scapă nearanjate, scutură fața de masă de firimituri imaginare își împreunează mâinile și așteaptă fără să sufle o vorbă să fie întrebat ce dorește să servească. O trimit repejor pe responsabila cu meniurile care îi prezintă zâmbitoare meniul a la carte și pe cel de degustare. Străinul cu fața de mortu-viu ignoră total meniul a la carte, își aruncă rapid ochii pe cel de degustare apoi rostește fără nicio inflexiune în glas “Meniul De Degustare, vă rog”.  –“De băut?” -“Tap water, please iar dacă avem carne roșie… da, avem și așa ceva în meniu, un pahar de vin roșu, alegerea vreau să fie a Dvs. Mulțumesc”

Acum, lucrurile privite din perspectiva mea arătau cam așa: Eram obosit și bătut în cap de soare, transpirat și plictisit de la atâta așteptare iar cand am dat de aerul condiționat din restaurant m-am moleșit pe loc. Nu m-am dezbrăcat pentru că mi-ar fi fost rece și nu se cădea să stau la masă cu cămașa udă la spate (sau pătată de geacă – nu eram sigur) așa că eram un pic cam nefericit, să fiu sincer. Ziua nu decursese cum mi-aș fi dorit. Am sesizat o ușoară agitație în jurul unui tip care părea Maitre D’ dar credeam că așa se petrec lucrurile într-un restaurant de calibrul acela. Trei Stele!. Niciodată n-am mai intrat într-unul de Trei Stele Michelin. Am zărit Maitre D’-ul cum îl oprește pe sommelier parcă din zbor, îi verifică alegerea vinului, îi dă ok-ul și așa m-am ales cu vinul din pahar. În stânga mea erau trei sud americani gălăgioși, în dreapta mea doi tineri latino proaspăt căsătoriți și veniți în lună de miere din Miami. Localul nu e mare însă e modern și la fel de călduros cam ca o sufragerie dintr-o vilă contemporary; are cam 20 locuri și toate erau ocupate dar dintre toate mesele doar a mea făcea notă discordantă pentru că eram un cioclul serios și neînsoțit cu o agendă neagră pe masă. Probabil că ai și ghicit, deja… M-au confundat cu un critic culinar.

N-apuc să trec de prima îmbucătură că mă și trezesc poftit de către Maitre D’ (Cesar) să le inspectez bucătăria. Am făcut ochii în cap cât cepele. Am ridicat din umeri și i-am zis: Why not… Probabil că fac asta cu unii dintre oaspeți. Mi-am pus șervetul pe masă după ce mi-am șters o pată (din nou imaginară) de pe buze, m-am ridicat alene de pe scaun și cu mâinile la spate am trecut în revistă toată bucătăria unui restaurant de trei fuckin’ Michelin Stars!

Stație după stație, chef-ii se lipeau de pereți reverențioși și tăcuți, în aer plutea o ușoară tensiune și acest detaliu nu mi-a scăpat atenției pentru că numai așa am realizat ce se petrecea cu mine. Beneficiam de un tour VIP. M-am dumirit că bieții oameni erau speriați de ceva grav și doar atunci mi-a picat și mie fisa!!! Fuck me! Matusalemicul Chef Arzak mi-a ieșit în întâmpinare și uite așa nu-mi pot scoate din minte cum un aspirant la statutul de chef, proaspăt intervievat în vederea admiterii la o școală de bucătari de faimă este tratat împărătește de către o somitate confirmată ca chef Arzak căreia îi tremurau brăcinarii că-i fut o stea din cele trei c-o recenzie de căcat și că-l bag în faliment. Incredibil! Să mă rostogolesc de râs nu alta. Acum, ce să zic, n-am vrut să-i umilesc dându-le de înțeles că s-au înșelat, le-am jucat jocul și am rămas în rol pentru că mi s-a făcut milă de bieții oameni. Am simțit groaza instalată în încăpere imediat ce am intrat, am zărit profesioniști desăvârșiți cacați la cur și cu respirațiile oprite conștienți că e îndeajuns să facă un pas greșit și musafirul nepoftit le va distruge reputațiile și carierele. Mai e cazul să-ți spun că n-am putut trage nicio bășină de Maitre D’ Cesar care mi-a înlocuit umbra (la propriu) pe toată durata mesei? Ochii tuturora erau ațintiți asupra mea întrebându-se cine pula calului este personajul care primește atâta atenție. Toți erau serviți de ospătari numai eu am fost servit de Maitre D’. Americanii de lângă mine, profitau că Maitre D’ mai dispărea din când în când și mă tot chestionau despre mâncarea lor iar la un moment dat tânărul îmi zice că nu știe ce să zică despre meniul ales, nu știe ce să creadă dar că se bazează pe părerea mea de expert culinar. I-am privit cu dragoste, erau frumoși, erau în luna lor de miere, era și ziua lui, masa i-a costat o avere așa că le-am zis să-și asculte inima, să nu judece dacă e bun sau dacă e rău la gust, însă să țină bine minte gusturile încercate căci peste ani când îl vor mai reîntâlni din absolută întâmplare ele le vor readuce aminte de clipele astea frumoase, de luna lor de miere romantică petrecută în San Sebastian… L-au pocnit lacrimile pe puști care mi-a mulțumit și s-a pozat cu mine. Fuck me! Surrealist complet.

Maitre D’ (Cesár) s-a asigurat personal că mă urc în taxi și așa s-a isprăvit povestea cu masa mea. Exact când închideam ușa, Cesár’ mă-ntreabă cum mi s-a părut experiența la care eu i-am răspuns: “am să scriu așa: innovative, brave and surprising” apoi am trântit ușa… Știi ce ar fi cu adevărat mișto? Să vezi că la norocul meu, în astea 9 luni de curs o să dau nas în nas cu Chef Arzak și atunci să vezi halimai… LOL

San Sebastian