M-am descătușat, uraaaa! Am comis-o. A fost un suicid ritualic neanunțat, un seppuku social “a la carte” săvârșit cu sânge rece și pe nepusă masă, la prima oră a zilei. Între două sorbituri de cafea fierbinte. Cu martori. Să fiu sincer, cu gestul făcut l-am cam luat prin surprindere până și pe subsemnatul, recunosc, dar bucuria pe care am trăit-o în clipa în care am citit “are you sure?”-ul mirat al Facebook-ului, a fost una diabolică. Dacă mai aveam nevoie de un imbold extra, apăi acela mi-a fost dat și de fețele înmărmurite ale asistenței șocate. A meritat. Toți banii, so to speak. Brusc, în jurul meu s-a așternut o liniște totală. Aș fi dat orice să le fi putut citi gândurile în acele clipe. Cu toții așteptau, pesemne, să se-ntâmple ceva special, să aibă loc o mică explozie, orice, să mă dezintegrez, să mă evapor treptat, moleculă cu moleculă, sub ochii lor. Sorry, cred că i-am cam dezamăgit. Acum îmi pare rău că nici măcar bășina trasă sub imperiul emoțiilor momentului n-a fost una zgomotoasă. Măcar cu asta să le fi sărit în ajutor. Nimic, nene. Până și aia fost una șoșotită, tăcută și moale că bătaia catifelată a unor aripi de fluture. Probabil că scârbavnica, la rândul ei, s-a lăsat pătrunsă de gravitatea momentului. Cum s-ar zice, momentul a fost unul solemn dar lipsit de orice glam.

Bun, dar de ce ai face asta?  Și mă bucur că ai pus întrebarea asta. Pentru că îmi mânca încet și sigur sufletul. D-aia! În dimineața aia avusesem trei sau patru apeluri nepreluate. Și o notificare pe Facebook. Buuun. Și ce crezi că fac eu mai întâi? Pun mâna pe telefon și în loc să mă preocupe apelurile pierdute, să le verific natura, poate că era vorba de o chestiune de viață și de moarte, cine știe, degetul meu apasă involuntar și hotărât pe icoana Facebook-ului. Desigur că era vorba de un căcat, dar nu unul obișnuit, ci unul special, cu Kappa. Cineva își surprinsese motocicleta pe fundalul ocupat de un răsărit mirobolant. Nemaivăzut și nemaipomenit. Dau like, cum altfel, efortul se cerea răsplătit măcar c-un like dacă nu și c-un follow, și răsfoiesc FB-ul mai departe. Doi tembeli s-au filmat făcând niște tâmpenii cât ei de mari pe o autostradă, o cretinitate absolută pe care mai apoi au postat-o pentru eternitate ca zălog al expresiei inteligenței timpurilor noastre. Wow! Eram înmărmurit. De ce ai face așa ceva? Mă rog, răsfoiesc mai departe și, hop! mă împiedic de niște craci. Dar nu orișice craci, nene, ci unii atașați de o duduie ca nimeni alta. Fiecare duduie e ca nimeni alta, nu?  Dânsa îmi explica cât de mișto e ea și cât de prost sunt eu că m-am însurat cu o alta. Nu că m-ar fi cunoscut sau c-aș fi cunoscut-o vreodată. Oricum, nici mă-sa n-ar mai fi recunoscut-o. Mi se adresa la modul general. Mă condamna pentru puturoșenia de care am dat dovadă necăutând-o și că oricum, chiar dacă aș fi găsit-o, degeaba mi-aș fi făcut iluzii pentru că oricum n-aș fi fost de nasul ei. Operat. Dânsa era superbă și superb de fericită acolo unde era la momentul fotografierii, haștag helfi laif, hepi, hepi laif, vegăn rulz, gluten fri, lăv, lăv mai laif, Mikonos, lucșuri, și era implicată ireparabil în relația ei perfectă cu un milionar. Normal, cum altfel? Musai trebuia să fi fost un milionar altminteri cum mi-aș mai fi explicat homaru din platou și șampania din paharele de pe masă la ora aia matinală. Treaba cu milionăreala era implicită. Homaru’ nu ierea pentru ea, sau poate că ierea, căci dară fructele cresc și în mare, nu-i așea? Oricum, numa milionarii au parte de așa ceva. Iar din poza ei reieșea că homaru cu șampania și cu căpșunile făceau parte din viața ei încă din timpuri străvechi, încă dupe vremea când străbunuța ei, cununată c-un Dorobanț, mi ți prindea cu mâinile goale, adică homarii, cu poalele sulemenite-n brâu și vârâtă până la genunchi în apele reci și rapide ale râului Olt. Își amintea cu nostalgie cum sfârâiau și pârâiau pe rugii din coceni, înalți cât casa. Dar mă abat de la subiect. Dânsa era frumoasă de picai pe spate. Până și înțeleptul și meșteșugarul Homer s-ar fi bâlbâit în fața frumuseții ei. Frate, tipa era o zeitate prabușită-n freză direct din mărețul Olimp, sau poate că fusese slobozită din clabucii mării, nu știu, nu i-am văzut buletinul, însă ceea ce vedeam cu ochiul liber era că dânsa nu era o ființă ordinară, ci una extrordinară. Se merita, cum se mai zice pe la noi, prin Republica Dorobanți. Făptură neprihănită de celulită, neatinsă de vergeturi, fără fir de păr prin părțile necuvenite (în mod natural, nu prin proceduri dureroase ca toate proastele), buzele ei erau umflate din naștere, țâțele ei imense care pocneau ca fructele pârguite erau cât pepenii că așa i-a făurit nemuriciul Chronos, iar la labiile ei aurite și 3D priveai numa cu ochelarii de sudură pe ochi căci altfel orbeai ca prostul la eclipsă. Făcea toți banii. La propriu. Îl făcea pe fraier de toți banii. Ce să mai, clasă cât cuprinde. Sangele ei albastru se cetea de la o poștă, nene. Clasa-i clasă, n-ai ce-i face. Prin postările ei îmi dovedea că divinitatea există iar treaba mea era să să prăbușesc înlăcrimat în abisul curului ei învăluit în mister și tone de filtre foto. Adecătelea, scuze, io trebuia să-mi dau la ambele capete cu gândul la ea, la panaramă. Să-i preaslăvesc sacralitatea c-o inchinăciune din încheietură ca mai apoi să revin la existența mea insipidă, banală, lipsită complet de noimă… Să mori tu?

Cum ai traduce “numbness”? Stare de înțepenire, amorțire? Asta simt acum. Parcă mi-am extras ștecherul din priză. Am descoperit că am mult timp liber de umplut. Mult mai mult decât aș fi crezut cândva. Și nu mă mai enervez deloc! Culmea! Pe de altă parte acum înțeleg ce simte grill-ul Cuisinart care șade inert pe blatul din bucătăria mea întrebându-se înțelept dacă-și va cunoaște, oare, vreodată, menirea lui de grill. Nu, niciodată. Oricum, nu până nu cumpăr transformatorul de la 220 la 110v. Am dat-o-n bară când l-am achiziționat online pentru că-n efuziunea euforică trăită în fața click-ului final am omis să trec în revistă mai înainte și alte aspecte minore, cum ar fi, bunăoară, la ce tensiune operează dânsul. Avea feedback excelent? Avea! Minunat! Să-l cumpărăm, deci. Nimic nu mi-a dat de gândit că ceva e putred în Danemarca. Nici măcar aspectul strident de americănesc al englezei vorbite în recenziile lui de pe Youtube nu m-a pus pe gănduri, par example… Pizda mă-sii, asta e. Dar nimic nu e de nereparat, nu-i așa? Am cumpărat unul și acum aștept să mi-l livreze. Problem solved. Bottom line, odată cu “permanently delete my account” am rupt-o cu toate păsărelele și păsăricile, cu toate fotografiile non-sens învăluite în promisiuni sexuale azvârlite nonșalant la tot pasul, cu “instantaneele” surprinse în locații care mai de care mai exotice de pe pământul ăsta mare. Am denunțat autoritățile care-mi validau buna dispoziție, nimeni nu mă va mai asigura că ce mănânc arată superb sau că este extrem de gustos, am rămas singur-cuc în fața fericirii. Cool! Rămâne să descopăr toate astea de unul singur. Am înghițit hapul roșu. Sunt off grid. Sort of, anyway…

Anyfuck, și ce crezi că fac imediat ce ajung acasă? Pun mâna pe Ulisse a lui James Joyce (SIC!) pe care mi-am propus să-l și termin. De data asta. În celelalte dăți am eșuat lamentabil. Ditamai cărțoiu scris într-o manieră care, și asta ți-o garantează într-un disclaimer strecurat pe undeva, te va scrânti la priviri în primele trei pagini. Șmenul e să-i descoperi la timp cheia muzicală în care se citește capodopera irlandezului scăpat, parcă, în lanul cu LSD. Pun accent pe “la timp” deoarece probabilitatea de-a da cu azvârlitea cu cartea prin încăpere este direct proporțională cu numărul de paragrafe pe care le-ai parcurs până simți că ți se prăjesc neuronii. Că i-am prins schepsisul o datorez în întregime faptului că eram “in the zone”. Poate și hazardului. Nu știu. Adică nu sunt sigur. Tocmai ce băusem cafeaua, a ț-șpea pe ziua în cauză, trăsesem o labă, așea, mai în dispreț… hmm, stai așea, acum, că mă gândesc mai bine…să fie?… oare?… neah, nu cred… haștag?… nu… eh, asta e… mă rog, deci eram complet relaxat, eram complet descătușat de orice era lumesc. Mă simțeam reconfortat, lucid și cool, dur ca un bloc de granit. Nimic nu mă mai tulbura.  Ajută. Problema mea e următoarea: dacă starea necesară înțelegerii romanului cu pricina este condiționată exclusiv de being in the zone? Apăi dacă-i așa, am cam pus-o căci la cât e de groasă nemernicia aia sigur n-o-nchei fără minimum trei perechi de ochelari de vedere… Și fără Facebook. Bummer. Sper să merite. Literatura cere sacrificii.

Altceva? Ce altceva mi-am mai propus să fac… hmmm… sătul să-mi duc mâna după telefon la fiecare trei secunde mi-am propus să-mi ocup timpul c-o listă cu ce mi-ar plăcea să fac în 2018. Păi, de plecat pe mare plec oricum – check – termin de reparat mașina desfăcută de un an de zile – check – și …yes!… mi-am adus aminte de ceva ce musai trebuie să fac imediat ce ajung în Germania. O să-ți povestesc despre asta mai încolo. E un proiect cool.