“D’oh!”

Abia astăzi pot spune că mă simt, în sfârșit, în largul meu și că nu mă mai apasă deloc migrenele care mi-au ținut companie preț de mai bine de două zile de când am părăsit Bucureștiul cu destinația Atena. Nesomn, asta cred c-a fost. Nesomn și agitație. Am observat că printre benedicțiile vârstei de 40 de ani se numără și obiceiul de a mă trezi la prima oră indiferent de ceasul la care am tras obloanele, stare de fapt pe care, de acum, după ce s-au scurs vreo 3 anișori, încă o mai găsesc bizară din moment ce, din câte-mi aduc eu bine aminte, întotdeauna am avut alergie la primele raze de soare; iar dacă peste privarea de somn, absolut necesară în condițiile date, mai presar și 21 de ore de navigat dintr-o bucată pe mare extrem de ciufută aflu imediat și originea migrenelor atât de sâcâitoare care mi-au ținut companie peste 120 de mile nautice plus vreo alți 80 km petrecuți călare pe un scooter îndoielnic.

Mă aflu la 36 grade și 43 minute Nord/ 25 grade și 20 minute Est, sau mai pe românește, în inima Cicladelor, în buricu’ la ape, pe Insula Ios, peticul de pământ deasupra căruia a făcut ochi mama Divinului Homer și dedesubtul căruia se presupune că însuși marele clasic si-ar odihni oasele îngropat pe un promontoriu situat în extremitatea nordică a micuței insule. Așa ne spune și mormântul marcat de jur împrejur cu pietre frumos rânduite. Întâiul lucru pe care l-am făcut a fost să dau o fugă la el ca să-i înalț o rugă în semn de mulțumire pentru Iliada și Odiseea copilariei mele. “Se presupune”, deoarece alte șase insule din Ciclade și-l dispută pe Homer în tot atâtea morminte. E încurcată rău. Mă rog, cu toate astea, însă, izvoarele istorice (după ce au luat în calcul niște mențiuni din scrierile sale precum și dragostea mărturisită pentru locul de baștină al mamei sale – da, așa cum am mai spus, mă-sa era de aici) tind să valideze pretențiile insulei pe care mă aflu acum. Pizda mă-sii, mi se fâlfâie unde e îngropat. Eu, unul am o părere mai bună despre mine. Ce nu pricep e, însă, cum dracu’ de se face c-a apărut în The Simpsons până de curând. E bizar… Anyfuck, Rip Homer.

Insula numără vreo 2000 de suflete, iarna, și în jur de 5-6000 pe timp de vară, când hoarde modeste de turiști se-ncumetă încoa’ și dau năvală să le umple plajele, să le-ncalece scooterele și mai mult decât atât, dar acest aspect nu mă privește deloc. Îți pot spune fără niciun dubiu că ținutul ăsta nu este făcut pentru cei cu inimile slabe, iar semne în sensul ăsta găsești la tot pasul, ție revenindu-ți doar misiunea de a le citi în cheia potrivită. Clima pe Ios este tipică Cicladelor însă ceva mai puternic influențată de Meltemi care le mătură fustele-n cap gagicilor de pe aici exact atunci când lumea le e mai dragă, începând cu luna Mai și terminând prin Septembrie târziu. Azvârle și tu o privire-ntr-o doară la tot ce e verde prin jurul tău și ciulește urechile; vegetația pitică, constituită în marea ei majoritate de plante cu frunze țepoase îți șoptește subtil: “fii înțelept, nu te lăsa păcălit de soare și așteaptă-te să-ți înghețe curul chiar și la 26 de grade”. Și așa și este. Imediat ce începi să te pierzi pe drumul șerpuitor care te urcă și te coboară într-un ritm amețitor de la zero la peste 700 de metri și din Estul insulei către Vestul ei și-ndărăt, frate, îți îngheață țurloaiele pe scooter, nu alta. Începi să tremuri și să blestemi clipa în care ai ținut în mâini hainele mai groase și pe care le-ai lăsat la loc pe pat rânjind amuzat de ideea năstrușnică de a le fi luat cu tine în timp ce priveai la soarele arzător de afară. Seriously, don’t! Ia-le cu tine și te vei felicita. Merită efortul. Ce vei vedea pe aici? Păi, am mai spus-o, pe Homer, milioane de roci imense și rânduite amenințător în formațiuni sfidătoare de orice urmă de logică, gata să se prăvălească peste tine, întrețesute cu vegetație aspră dar spectaculoasă (altminteri, ca mai peste tot prin Ciclade) o mână de oameni, trei benzinării, zeci de plaje goale și miliarde de căcăreze de capră, presărate la tot pasul, ca rostogolite dintr-un imens TIR celest ticsit cu M&M’s organic care si-a pierdut marfa pe drum… În fapt, dacă ar fi să rezum experiența Ios aceasta ar suna cam așa: ” Homer și căcăreze”.

Așezările sunt modeste și vreo două sau trei, nu mai multe, îngrămădite ( vinovatul e Meltemi, vântul aprig de vară) pe latura N-Vestică a insulei. În rest, pustiu, nene… Adevărul e că toate frumusețile astea devin plictisitoare de la un punct încolo însă o decizie luată IMPROMPTU de către unul dintre noi ne-a injectat rapid cu adrenalină; Urma să revenim la barcă și ne așteptau vreo 40 de km de suișuri și de coborâșuri obositoare la viteze amețitoare cuprinse între 4-50km/h cu scooterele noastre de 50cc, și ăia îndoielnici rău de tot… La un moment dat ne-am așteptat unii pe alții ca să ne regrupăm iar unul dintre noi a venit cu ideea de a o lua pe o scurtătura marcată cu alb pe o harta rutieră, altminteri, toată roșie. Avea dreptate, luând-o pe drumul acela am fi scutit o grămadă de timp așa că, dă-i bice. Frate, nici la cursul de enduro de la Hechlingen n-am făcut așa ceva; hard-core Enduro, baby, cu scooter de 50cc. Dacă le trimit nemțălăilor pozele cu cei 8-10km parcurși pe trotinetele noastre o să le câștig pe loc respectul. Cri-mi-nal! A fost într-un mare fel. La poalele coborâșului priveam cu neîncredere înspre locul din care am venit nevenindu-mi a crede că nimeni nu și-a frânt gâtul coborând pe acolo pe unde doar caprele se mai avântau. Rock’n roll baby! Yoo-hoo! Jack Daniels on rocks urmat de un “nani-nani” vecin cu comatoza.