Alaltăieri am scos BMW-ul din garaj pentru că aveam nevoie urgentă de o priză. Nu de aer, ci de motocicletă. În sfârșit se termină cu mârla asta de zăpadă. De acum încolo va fi din ce în ce mai bine. Ce plm ninge în oraș? Locul ei e la munte, pe pârtii…acolo-și are sensul, nu aici. Timp de două luni, cât a fost urât pe afară, am tot stat în cozi pe la semafoare, și ori de câte ori mă vedeam silit să opresc în coloană obișnuiam să trag mașina până la linia separatoare de benzi, să privesc lung la culoarele deschise și jur că simțeam cum mă străpunge o durere adâncă până la oase. “Atâta spațiu risipit! Ce păcat”… Acum două săptămâni, însă, imediat ce zăpada s-a mai topit, bulangistul ăla de Necuratul, Azazel, Belzebut, Spurcă-l Toaca, sau cum mai vrei tu să-l numești, și-a pornit lucrarea cu mine: 

-Hai, ce mai stai? Du-te! Nu vezi că-i uscat pe jos? Bine, ai dreptate; nu chiar peste tot, dar ce naiba e cu tine? Ce “eu” ai în pantaloni în loc de Pinis? O Fageaina? Na-na na na-na, are o Fageaina, are o Fageaina! De când te-mpiedici tu de câteva porțiuni înghețate? Aoleu, ești praf!… Ești și o Fageaina pe deasupra!

– Eu n-am Fageaina, m-auzi? Eu am Pinis! EU AM PINIS! răcneam eu la el ca Leonidas la Termopilae, transfigurat și cu mâinile strânse de furie pe volanul mașinii până mi-am umplut parbrizul de salivă. (Apropos, că tot veni vorba…știi tu… vorbesc de Fageaina… Am să-ți povestesc o pățanie mai încolo, nu mă zori, ai puțintică răbdare…)

–O, da? Treci și arată-mi!

Am fost slab. M-am abătut de la Calea Sa și a doua zi, fără să mai țin cont de instinctul de conservare sau de obligațiile mele față de cei dragi am scăpat în așternuturi, ca nemernicul, cu asta mică. Îți jur c-a fost numai preț de câteva ore, cam cât a zăbovit soarele pe cer, nu mai mult că dup-aia se instala gerăraia. Ce respect să mai ceri de la amantă cu cucu redus la mărimea unui bob de linte? Mă făceam naibii de râs. La final, cum nimeni n-a mai avut timp de un duș, ne-am zorit către casă cu inimile-n dinți iar în garaj am intrat plini de stropi din cap până-n picioare. Țin minte că priveam în oglinda liftului la cum zâmbeam io cu gura până la urechi, fericit și cu mucii înghețați întinși pe obrazul stâng, iar inima care-mi bătea ca nebuna gata să-mi sară din piept parc-o mai simt și acum.  “Wow! A fost intens; cât p-aci să fim prinși!” . M-am dezbrăcat în grabă de hainele compromise, m-am spălat repede pe față și pe mâini, mi-am tras un tricou uscat, am trecut mâna repede prin păr și am trecut “casual” la “aparate” în bucătărie de ca și cum, vorba aia, “nici benzină n-am ars și nici muște-ntre dinți n-ai să găsești”… -“Cum a fost ziua ta?” -“A mea? Cum să fie? Nimic deosebit…”

…………………………………..

Hai să mă țin de promisiune și să-ți povestesc pățania dracu’ de care aminteam io mai sus. Se-ntâmpla că era o dimineață frumoasă cum sunt toate diminețile de Iulie, însorită și plăcută ca vinul roze ținut la gheață servit la umbra unui cireș într-o livadă bătrână și acoperită cu iarbă. M-am coborât din așternuturi, am privit la soarele care-mi zâmbea țanțos prin fereastră, apoi înspre “Rio Grande” și-n timp ce-mi întindeam oasele am exclamat: “Toate sunt glorioase dimineața asta!” Morning Glory la pătrat, nene, așa c-aveam toate motivele să rânjesc fericit. Îmi aminteam că încă de cu seară îmi propusesem ca, printre toate cele programate pentru astăzi, să trec și pe la Nesscafe, pe Dorobanți, că amânasem prea mult momentul “refill”-ului iar de acum nu mai mergea, frate, aveam un stoc baban de refăcut. Deschid dulapul, privesc la blugii mei rânduți frumos (de nevastă-mea, că dacă era după mine zăceau cocoloașe) și printre ei remarc o pereche cu o nuanță de albastru extrem de atrăgătoare. Spălați și apretați băț de numa numa. “Ce mișto sunt ăștia! De ce, oare, nu i-am mai purtat în ultima vreme?” Îi trag pe mine, mă sucesc, mă răsucesc, duc mâna la cur, nasturii se închideau, totul era în regulă. Trag pe mine un tricou alb, peste el o cămașă de in căreia îi suflec mânecile până la coate, șosete în picioare, bocancii mei vintage-look, pun casca pe cap, o leg, apuc mănușile mele Diesel, îmi pun RayBan-ii pe nas, mai arunc o privire în oglindă… “You handsome Devil, you! Go get ’em!”… și ies pe ușă satisfăcut.

Imediat ce am băgat cheia în contact, R9T-ul a urlat ca fiara mușcată de streche de s-au scorojit pereții în garaj, am tâșnit pe rampă și pac…pac…pac… viteza a treia… Rock’n’Roll, baby, I’m alive!. În dimineața aia toate erau perfecte. Șoseaua era ok, gagicile de pe stradă erau numai d-alea mișto, îmbrăcate sexi cum numai româncuțele noastre știu s-o facă, chiar și atunci când trebăluiesc prin bucătărie. Dacă transpareța materialelor voluptoase nu te stârnea până la Dzeu, cu siguranță nu pierdeai mult pentru că oricum de erecția ta se ocupa lungimea fustițelor care abia de se încadrau în limita legii. Unde mai pui că nici adierile blânde nu le făceau prea mari servicii. Lor, că nouă…hă hă… să fim noi sănătoși. Ajung la prima bancă unde aveam io treabă. Urc pe trouar, staționez fără să mă grăbesc să-i tai motorul, cobor cricul, motocicleta amuțește, “audiența” era una de vârf. Numa “corporatiste”. Dezleg în sictir (studiat îndelung) casca de pe cap, mă aplec înspre stânga și descalec ridicând piciorul ca infantilul de Mircea Badea, Van-Damme Style. Desenez o roată cu cracul în aer și descopăr cu plăcere nedisimulată că mișcarea mea a atras atenția întregii audiențe. Intru țanțos în bancă, îmi rezolv treaba, ies și, iarăși, repet figura cu piciorul, dar de data asta invers. “Moamă, le-am spart! Toate mă vrea”. Opresc la o a doua bancă unde mă sparg din nou în figuri, și cu același succes. Și așa, tot restul zilei. Pe unde opream, pac!, eram “Steve McQueen, ești varză, du-te, bre mai hăis că-n oraș a apărut un nou Rege, baby, fierbinte de topește untul ca soarele lui Cuptor”. Adică, eu, cine altcineva?

Pe la amiază ajung și la Nesscafe. Opresc, desigur că-n același hal, intru, remarc că fetele de acolo mă sorbeau din priviri, mă decid că-n dimineața aia mi-am tras cel mai tare combo vestimentar ever, cumpăr cu generozitate tot felul de sortimente de cafea, achit, împart salam’aleekum-uri și zâmbete cuceritoare tuturor apoi fac o piruetă și ies ca boss-ul din magazin. Urc pe mobră cu rucsacul doldora de cafea, pornesc motorul și … pac…pac… hait! Coadă la semafor, la televiziune. Las motocicleta să se înfrâneze singură și-mi arunc o privire către rezervorul BMW-ului. WHAT THE FUCK? RUGINĂ? Privirile-mi rămăseseră înțepenite pe o pată mare de maro care trona acolo unde rezervorul se unește cu șeaua. Preț de câteva clipe mi-a cam stat inima-n loc. Apoi am observat că dacă-mi mișc capul, pata se deplasează la rândul ei așa că, instinctiv, am coborât privirile către mai jos și ce mi-a fost dat să văd a rămas întipărit în sistemul meu Limbic pentru tot restul zilelor, știu eu, câte oi mai avea de acu încolo. Se pare că nu eram singurul care trăia bucuria unei plimbări la aer liber. Rugina era, în fapt, reflexia unei mari perechi de coaie. Spurcăciunile ședeau mândre pe șea ca pudelul cu limba scoasă pe geamul deschis al mașinii aflate-n mers. Halal zi mi-am mai găsit să plec de acasă ca italianul…