Nu vreau să aud de politică. Mult zgomot pentru nimic. Mi-e o silă de ea până la vomă. Mă îndepărtez imediat ce aud că se deschide subiectul prin preajmă și indiferent cât ai insita eu te anunț de pe acum că refuz să polemizez pe marginea lui … -și dac-aș face-o, oricum ar fi o intreprindere fără niciun rezultat pentru că acesta este chipul în care noi, românii, dialogăm în general; Vorbim cu toții, nimeni nu ascultă… N-o fac deoarece, inevitabil, la finele discuției mă voi alege c-o mândrețe de migrenă constatând totodată că mi-am stricat ziua doar pentru că un dobitoc a ținut morțiș să-și satisfacă orgoliul, și că eu i-am fost complice chiar și fără voia mea. Am decis să mi se fâlfâie de asemenea indivizi “preocupați” până peste cap de starea polisului, să mi se bălăngăne de idealurile nobile și să mi se fluture pe cracul stâng de discursurile mari rostite deșănțat de oameni incredibil de mici. Dar să știi că lucrurile n-au stat dintotdeauna așa.  Cândva mi-a păsat…

Am avut doar bunică. Una. Pe mama mamei. Pe ceilalți nu i-am cunoscut decât din povestirile alor mei. Era o IP-ancă provenită dintr-o familie extrem de avută, propietară de pământuri, de păduri și de dealuri cu vie, avere ce i-a confiscată odată cu instaurarea regimului comunist. Eu nu țin minte ca ea să fi vorbit prea mult de avuția pierdută, hai, poate că o dată, sau de două ori,  și asta accidental. Era, în general, o ființă modestă și foarte discretă; dealtfel, de la una dintre aceste două trăsături i s-a tras și decesul prematur: i-a fost jenă să-i mărturisească mamei mele că are un nodul la sân. Mă rog… Ceea ce însă s-a asigurat că știu despre trecutul ei și că nu voi uita niciodată, repetându-mi-o la nesfârșit încă din fragedă pruncie, a fost că numai Dzeu a aranjat ca ea și alte două surori să scape de masacrele comise de către Hortiști in Comunele IP și Trăznea, evenimente în urma cărora întreaga ei familie (numeroasă altminteri) a fost trecută prin baionetă în mijlocul nopții. Bunica nu i-a iertat niciodată pe călăi și a vrut cu orice preț ca noi, nepoții ei să știm și să nu ne uităm niciodată rădăcinile.

Era o ardeleanca tăcută și la locul ei, mai degrabă împăciuitoare decât arțăgoasă, pe care tata a iubit-o poate mai mult ca pe maică-sa. Cu toții o iubeam… Petreceam alături de ea cu orele în bucătărie, căteodată făcând lecțiile, alteori citindu-i din câte o carte sau din rubrica “ferpare” din cotidianul Romania Liberă, și în timp ce mesteca în oale cu binecunoscuta ei lingură din lemn deseori o provocam abordând două dintre subiectele noastre favorite: Ticu, soțul ei, un veteran căzut captiv la ruși (decedat cu vreo doi-trei ani înainte ca eu să mă fi născut) și Regele Mihai I al României. Ori de câte ori se pornea să vorbească despre ei mă făceam comod pe bancheta bucătăriei și tăceam ca la liturghie strofocându-mă să-i vizualizez cu ochii minții până ce personalităților lor ajungeau să se contopească într-una singură… Erau momentele noastre magice. Astea și, desigur, ascultatul discursurilor Regelui la Europa Liberă. Mulțumită poveștilor ei eram probabil unul dintre puținii anticomuniști și monarhiști declarați  încă de la vârsta fragedă de 8 anișori, și nimeni și nimic nu m-a convins până acum că status quo-ul se va schimba până am să mor.

Mama întotdeauna m-a încurajat să gândesc liber, să iubesc valorile pe care la vremea aceea numai Blocul Vestic le împărtășea, așa că e limpede că tot ce venea de la Apus era superb în opinia mea și că tot ce reprezenta Răsăritul era îngrozitor. La început așa am gândit, abia târziu am învățat să fiu nițel mai critic. Apoi a venit anul de grație 1989. Pe 21 Decembrie am ieșit în stradă la Scala, apoi la Universității, și nu mi-a fost greu să mă flutur de colo colo pentru că, în ciuda tuturor cordoanelor de militari, eu cunoșteam toate străduțele ca pe propriile buzunare pentru că de mic cartografiasem toți pomii fructiferi din cartier. Oricum, la 16 ani și ceva, 17 ani, ce mare amenințare puteam constitui pentru ei?… “Jos Comunismul!”…”Jos Ceausescu!”…”Libetate!”… apoi poc-poc și tuleo, nene că se nasolise treaba. Atunci, în noaptea aceea, l-am văzut pe tata plângând pentru prima oară. Plângea de teamă că va fi deportat din cauza mea și, deși mi-a părut extrem de rău pentru el, în sinea mea eram extrem de mândru de isprăvile mele zicându-mi că am făcut ceea ce trebuia. Era și de datoria mea să contribui la dărâmarea aberației care ne aruncase în Evul Mediu timp de o jumătate de secol.

Eram un liberal. Dintotdeauna am crezut în valorile liberalismului așa că, în mod firesc, odată cu înființarea partidelor m-am autodeclarat PNL-ist. Doar ei il aduseseră pe Carol I, nu? Cât p-aci să devin și membru cu carnet la tineret, dar asta doar pentru câteva clipe, până am aflat că urma să fac act de prezență ori de câte ori mi se ordona de la partid. Ai idee cât de rapid mi-am temperat entuziasmul? Cum să mă înregimentez eu ca oile? Spiritul meu rebel se ofuscase într-atât încât mai aveam puțin și-l luam la palme pe boul ăla. Nu-i nimic, rămân un  susținător civil. Un simpatizant. Am bifat toate manifestațiile împotriva comuniștilor revopsiți în social-democrați. Toate! N-am lipsit la niciuna, mă-nțelegi? A urmat “Golaniada”. Oho! Nimeni nu mai știa cum arăt la față. Nici măcar mama, darămite școala. Marian Munteanu era Isus pentru mine… Vin minerii aduși de comuniști să stârpească manifestațiile opoziției. Prăpăd. Cine i-a adus? Iliescu, nu? Fâs! Iliescu a dat ordin să-i aducă. Băsescu i-a adus. Adică, Secretarul de Stat la Transporturi cu complicitatea Sefului Regionalei CFR Craiova, Dl. Dobre. în 14 Iunie 1990, în fața sediului PNL mi-am furat un furtun de presiune peste umăr de la un miner pitic și blond cu cei mai albaștri ochi pe care îi văzusem vreodată și tuleo, nene, și de acolo că lucrurile clar o luaseră razna de tot…

Convenția Democrată! Uraa, o să se reinstaureze Monarhia!… Făs,  cretinul ăla ne-a lăsat pe toți cu un gust de căcat în gură. Pleșu și Liiceanu erau Zei pentru mine. GDS era Olimpul. Boul de Iliescu a revenit la putere iar PSD ne-a tras-o cum și pe unde a putut… Coșmar, nene… mare lucru nu mai țin minte de atunci.

Vine anul de grație 2004. Stolojan e lovit de pântecariță, muistul de Băsescu lăcrimează pe la colțul pulii așa că ce ne rămâne de făcut? Pe cine aleg? Pe Băsescu sau pe Năstase? PD sau PSD? Oricine, dar nu pe Năstase.  Mai bine mi se usucă mâna. Băsescu o să-i tragă în țeapă pe toți, așa ne-a promis. La nici două luni începe iureșul: Macovei ba e o bețivă nudistă, ba nu e bețivă… Cocoș acum e un nenorocit,  la câteva săptămâni e reevaluat și devine bun… Domnul Dobre, căcatul lui de complice care ne-a trimis minerii pe cap, e Ministru al Transporturilor iar curva aia de Udrea e super… PNL e dușmanul…??? WTF?! PNL e sprijinit de PSD (!!!) împotriva lui Băsescu și guvernează patru ani la limită. Deja sunt confuz. Vin alegerile din nou și culmea, Băsescu câștigă din nou… PD devine expresia liberalismului absolut în timp ce PNL este anatemizat.

Este inutil să-ți mai explic următorii patru ani de coșmar sub Băsescu… Nu-i mai înțelegeam deloc pe Pleșu și pe Liiceanu. Cum Dzeu îl puteau susține pe mârlanul ăla? De ce? Cum de ce? “Pentru că…credite”. D-aia! Fă tu credite apoi pun-te rău cu un autocrat, enervează-l și ai să vezi cât de bine o să-ți meargă mai departe. GDS se transformase în oala de noapte a lui Băsescu. În 2012  jigodia vrea să-l demită pe Arafat iar lumea înfuriată iese-n stradă. Logic c-am ieșit și eu. Gata! Acum cade nenorocitul! Mori, javră, tu și cu piticul tău! Au urmat 19 zile de protest încontinuu la temperaturi între -5 și -25 cu zăpadă mare și viscol, ca acum. Jandarmi, “bagă cultura-n dubă”, gaze lacrimogene, bătăi, arestări, securiști cât cuprinde…oameni din ce în ce mai puțini, și din ăia, mulți erau plătiți de diverse partide cu pizza, țigări și ceaiuri. Printre ei mai eram doar câțiva, o mână de imbecili visători. A 19-a mea zi de protest a picat într-o sâmbătă. Soția mă certase c-o zi înainte că n-am prea mai dat pe acasă și că fetițele mele se-ntrebau deja dacă nu cumva am divorțat așa că, înduioșat, i-am propus să ieșim undeva, cu toții, să mâncăm împreună și să ne simțim bine. Unde? La Phil, în Pipera. E un restaurant foarte bun dotat și cu loc de joacă pentru copii. E perfect. După masă, însă, urma să mă reîntorc pe baricade.

Zis și făcut, ajungem la restaurant. Afară ningea și bătea un vânt criminal de rece. Intrăm în local unde ni se pune la dispoziție o masă așezată extrem de nefericit, în calea curentului făcut de ușa de la intrare și n-a durat prea mult până ce soția mea n-a început să se plangă de durere de cap. Chem chelnerul și-i spun că vreau o altă masă iar el ne promite că face tot ce-i stă în putere să ne rezolve imediat ce se eliberează o altă masă. Câtă vreme am așteptat să ne mute am dat roată cu privirea pe la clienții din local și fără nicun efort ea mi-a rămas pironită pe grupul gălăgios care sărbătorea cu clinchet de pahare undeva în spatele soției. Era o masă bogată, plină ochi de bunătățuri în jurul căreia  se veseleau nevoie mare multe persoane strident de foarte bine îmbrăcate, știi tu, genul ăla de boieri cu șapte coaie din cataloagele de iahturi iar chelnerii zumzăiau în jurul lor ca muștele la căcat.

S-a eliberat o masă, omul meu ne-a anunțat că ne putem muta, ne ridicăm și-n timp ce pășeam alături de soție undeva  la o masa din colț (opus față de masa cu boierii de mai devreme) recunosc un personaj care mi-a ridicat tensiunea la 21: pe “INGAȘ”. Cum care “InGAȘ”? “BraNconierul”… Boul ăla de Ministru de Interne care pusese jandarmii să ne mazilească cu 19 zile în urmă; același care complotase cu galeriile din oraș să provoace scandal ca să justifice reprimarea în forță a demonstrațiilor. Cretinul ăla de Igaș. Mi s-a tăiat maioneza instantaneu, însă noroc cu nevastă-mea că altminteri și acum înfundam pușcăria pentru ultraj. Retardatul stătea pleoștit cu încă cineva la masă și se juca cu un pahar pe picior în timp ce celălalt i-o freca pe sub masă ca să-i readucă buna dispoziție. Nu știu ce-i făcea, dar clar nu-i făcea bine pentru că Igaș afișa o mină de om care a pierdut tot. Expresia afișată îți sugera că e chiar mai dobitoc decât ți se pârea la televizor, ceea ce pentru mine era deja remarcabil. “Un ministru care-și îneacă amarul într-un local pentru familiști? Hmmm… E neobișnuit, corect, dar nu extrordinar de ciudat“. N-au mai zăbovit prea mult și 20 de minute mai târziu amândoi s-au ridicat și au plecat.

Am petrecut la masă vreo două ore, timp în care am mâncat, am râs, ne-am drăgălit, copiii s-au jucat, ne-am simțit bine  apoi am plătit nota și ne-am ridicat. Odată cu noi, culmea coincidenței, s-au ridicat și boierii veseli, care de acum se strângeau în brațe, se felicitau, se pupau și râdeau cu gurile până la urechi. Când m-am uitat mai atent la ei, șoc și groază: Predoiu, un alt ministru. Al Justiției. “Hait!… Deci, carevasăzică, să rezumăm: doi ministri în același timp și-n același local; unul trist de să-i plângi de milă și un altul vesel nevoie mare; unul pus la colț ca un Bulă, altul pus la masă boierească; amândoi fără copii dar într-un local construit în jurul unui spațiu de joacă…” 

M-am răsucit spre soție și i-am spus următoarele: “Draga mea, Boc a picat” . Luni dimineața Cabinetul Boc și-a înaintat demisia iar Premier Intermar a fost numit… quelle surprise, Mr. Predoiu himself. Hai sictir! M-am întors “pe baricade” încă două zile, dar undeva în inima mea știam c-o fac degeaba. Mi-era rușine îi milă în același timp de grupul din Piață auzindu-i cum se încurajau că fac ceea ce trebuie, cu toții niște visători infantili ca și mine. Mă simțeam ca puștiul care și-a surprins părinții punând cadourile sub brad în noaptea de Crâciun și care a doua zi trebuie să tacă mâlc în timp ce prietenii lui îi ridică osanale grăsanului blajin pentru toate darurile primite. Magia dispăruse cu totul așa că a 22 a zi am renunțat să mai particip la umilință, am refuzat să mai fiu scuipat și batjocurit din caldura limuzinelor PDL-imbiștilor care-și croiau drum prin Piața Universității, câteodată doar de amorul distracției, pieptăna-le-aș sufletele cu pula. Mi-a luat aproape 40 de ani să aflu adevărul. Unii, mai puțin norocoși ca mine poate că nu-l vor afla niciodată. În zilele de iarnă ale lui 2012 mi s-a servit o lecție pe care tata, inutil, în noaptea lui 21 Decembrie 1989 a tot încercat să mi-o “predea” dar pe atunci cine avea urechi să-l asculte? Acum regret. În iarna lui 2012 am învățat următoarele:

1 – că am protestat degeaba timp de 21 de zile. Puteam protesta și 1001 de nopți că tot era un caca vax. Tot ce am obținut cu adevărat a fost un dosărel gros pe numele meu la “băieți” în arhivă… De fapt, cred că în toți anii mei de proteste contribuția mea, și a celor ca mine, a fost fix nulă. “Masă de manevră”. Asta am reprezentat dintotdeauna.  Am fost luat de idiot și, culmea, le-a mers. Felicitări, jegurilor!

2 – că pe gerurile acelea cumplite mi-am paradit inutil umărul stâng

3 – că era să fiu bătut (din nou) absolut fără nicio noimă

4 – că guvernele nu se schimbă în stradă. Ele se schimbă în jurul meselor bogate, într-un local discret (câteodată dotat și cu loc de joacă), de către băieți îmbrăcați la patru ace și cu ceasuri de juma de milion pe mână… mână-n mână cu ambasadorii Licuricilor Apuseni și/sau Răsăriteni.

Pe mine o să mă mai vezi “ieșind în stradă” doar pentru a-mi aclama monarhul.