Deși îmi repugna ideea de a deține un cont de socializare -poate la fel de mult precum îmi repugna cândva și ideea de a scoate un IPhone din buzunar ca toți ceilalți- am luat o juma de lămâie în gură și m-am aliniat cumințel “cum populus” înrolându-mă în armia Facebook cu gândul că numai astfel mi se vor deschide și mie ușile cunoașterii, că voi căpăta acces la izvoarele luminii, că mă voi adăpa direct de la țâțele voluptoase și infailibile ale ADEVĂRULUI SUPREM…

Așadar… deci, da musiu Zukerberg, desigur că-ți dau voie să-mi scobești până și-n cele mai ascunse cotloane ale vieții mele personale…cum?… ca să mă protejezi, nu-i așa?… nu, Doamne Ferește, nu cred că vreun voyeurist de pe la NSA o să și-o frece cu privrea ațintită la curul sau decolteul nevesti-mii, sau poate cine știe, la degețelele fetiței mele de 10 anișori… of course, not… ci ca să mă aperi de teroriștii cei fără de scrupule. Gata, am bifat întreg protocolul. What next?

Prepare for take-off in … five, four, three, two, one… ladies and gents, we have a go… Wow!… What – the – fuck! Babylon! În fața ochilor mei au explodat ca supernovele miliarde de craci goliți, triliarde de buci căscate abisal către mine și lipite de obiectivele aburite și strivite de așa poveri, catralioane de țâțe obraznice torturate medieval sub tricouri cu trei numere mai mici, iar peste toate astea, nene, buze. Buze peste tot. Un UNIVERS în toată nesfârșirea lui, ticsit de buze. Țuguiate, umflate, mutilate, cascate, milf-uite, crăpate, subțiri, grase, lucioase, zâmbitoare, seducătoare, cuvântătoare, necuvântătoare, frumoase, minore, urâte, nonagenare, măritate, creponate, întinse, supte și nesupte, cu toatele se năpusteau la mine ca nebunele în timp ce mă eschivam din calea lor ca-ntr-o gală de box. Sincer, eu când mi-am pornit FB-ul mă așteptam cumva și la așa ceva dar acum mi-e limpede că am subestimat teribil de mult puterea “adversarului”. Cândva mă consideram pregătit… În fața zidului masiv din păsărici, buze, țâțe și buci înălțat până la cer m-am simțit ca Mehmed II la poarta Constantinopolelui înainte ca acesta să pună mâna pe inventatorul tunului… Stai așa: “Un tun împotriva unui zid de păsărici”… hmmm, ca să vezi potriveala dreacu’…

Whateva’… Deci, ok, băiete,  ADEVĂRUL e dicolo. Cum naiba treci de toate spurcăciunile astea, altminteri delicioase? În fața unei asemenea dileme am conchis că am nevoie de un miracol. Tentația era uriașă. Ce să fac mai departe? Să mă prăbușesc la baza lui și să mă deschei la șliț ca să-mi trag o labă, două, mai multe… cu ochii la mândrețea aia de zid… SAU să mă țin cu dinții de misiunea mea sacră și să-l cercetez amănunțit în speranța că-n căutarea ADEVĂRULUI voi trece de el găsind pe undeva vreo crăpătură… ups! sună ca dracu… fisură… ahm… fantă?… despicătură?… nici asta?…. gaură?… poartă?… crevasă?… știu! peșteră!… nici asta?… grotă e bine?… nișă deschisă?…Da, asta e!... “O nișă deschisă într-un zid de fofoloance”… Sună mai decent, parcă…  Și am găsit-o! Nișa, de ea vorbesc. Am găsit-o domle’. Ca să vezi, zidul își are punctele sale slabe: pisicile, cățeii, bebelușii și postările cu biserici. Cine ar fi zis? M-am strecurat târâș prin el… ca să fiu sincer, mare rezistență nici n-a prea opus pentru că-n drumul meu n-am prea dat de pilozități; Nici măcar singur fir. Slavă cerului că nu suntem în anii 80 că dracu mai vedea lumina zilei printre flocii ăia răzbeliți în toate zările… și iată cum am scos eu capul… Doamne, chiar nu se mai termină cu povestea asta?!… dincolo de el. În aer plutea “Introitus: Requiem aeternam” al lui Mozart iar în fața mea era EL, ADEVĂRUL! Se-nalța semeț ca Farul din Alexandria. La soare te puteai uita dar la dânsul ba. Nici cu masca de sudură pe ochi nu-i făceai față atât de orbitor era.

M-am ridicat în picioare, m-am scuturat neglijent și-n grabă de… hmmm… tencuială, și cu mâinile întinse pe lângă corp L-am privit cu speranță-n suflet… Copleșit de importanța momentului și cu lacrimi în ochi am urlat din toți rărunchii: Adapă-mă! Purifică-mă! Umple-mă de adevăr! Imbăiază-mă în Tine! Vreau să știu TOT!

S-a auzit un zgomot de ivăr masiv, cu mâna streșină la ochi abia am putut distinge cum se cască o poartă imensă iar prin-trânsa am zărit ieșind niște siluete înalte și nobile care s-au pornit încet înspre mine. Copleșit, m-am prăbușit în genunchi ridicând praful în jurul meu și cu palmele împreunate duse la nas, înalțam rugi fierbinți în așteptarea botezului ce va avea să se petreacă în numai căteva momente. O viața întreagă am așteptat clipa ăsta! Am închis ochii… “Ri-di-că- -te” … am auzit eu rostindu-se în fața mea… “ai re-u-șit. Cei ca-re n-au re-u-șit…ghi-ni-on”…

Speriat, am deschis imediat ochii și ce mi-a fost dat să văd în fața mea n-am să uit cât oi trăi!… Marii preoți ai ADEVĂRULUI erau  Blaga, Falcă, Bombonel, Brucan, Johannis, Dragnea, Coldea, Kovesi, Măruță, Iliescu, Ponta, Băsescu și multi alții ca ei… “Voi erați, mă, păstrătorii ADEVĂRULUI? Să-mi beliți cu toții carasul!”… le-am strigat și m-am întors scuipând în urma mea pe unde am venit.

Acolo, în inima zidului, printre foafe, țâțe, buci și craci, chiar și printre pisicile, câinii și bisericile alea, căpătasem tot adevărul de care aveam nevoie, și acela e că Viața este prea scurtă ca s-o irosești pe căcații de politicieni. Trăiește-ți-o cu poftă azi pentru că mâine NU există.