https://www.youtube.com/watch?v=yGh5LTaWhPU
Cine nu are bătrâni, să-și cumpere. Eu întotdeauna ciulesc urechile la flecărelile lor și-ți spun că ai ce învăța de la ei, fără niciun mișto. Bunăoară, de la un moș venezuelean am deprins să-mi beau fresh-ul de portocale c-un vârf de sare ca să-i taie aciditatea și-ți promit că funcționează ceas. Nu mi-a zis-o mie direct, ci chelneriței mirate de solicitarea lui. Eu am bagat-o la cap. De la un francez am învățat că e de datoria ta să-ți faci soția fericită dacă vrei viață frumoasă. De la o babă am aflat că bărbat-su o respecta de fiecare dată când acesta se întorcea de la curve regalând-o cu “șocolată, flori și c-o bijuterie”. Bun, am băgat la cap toate astea… Însă dintre toate pildele și vorbele înțelepte învățate de la seniorii pe care i-am întâlnit în “calea mea”, cele mai notabile sunt venite taman de lângă Cercul Arctic, de peste ocean, de la un tip tare drag mie, pe nume Bernard. El mi-a dat următorul sfat: dacă te-nsori cu Miss Montreal și-i torni un băiat frumos ca mă-sa, ultima chestie pe care trebuie s-o faci e să-ți angajezi o bonă mai tânără ca ea. Mă rog, la prima vedere nu-mi prea servea sfatul lui pentru că, una la mână, aveam deja o logodnică și doi, trăiam în România, însă cum îmi consideram jumătatea cel puțin Miss Sector 1 și 2 la un loc m-am decis să-l ascult mai departe pentru că începeam să admit că avem puncte comune. Istorioara mea ți-a ridicat o sprânceană, ai? Mă rog… Cică bona a pus atâta pasiune în jobul ei încât 9 luni mai târziu i-a oferit celui mic un frățior. Să fim corecți, totuși, amândoi au pus pasiune. Probabil că deja încerci să-ți imaginezi (ca să nu zic că fantasmezi) ce fel de bunăciune o fi fost bona dacă a reușit să-i facă muci căminul unei Miss Montreal 1972, sau ceva de gen… o fi avut boschetu’ mai ciufulit, știu eu?… dar partea suculentă abia acum începe. De acum ai zice că noua mămică (fostă bonă) are deja experiență și că va ști să-și apere mai bine ca predecesoarea citadela, nu? Da de unde.. Încrezătoare în steaua ei norocoasă face o nefăcută și angajează o bonă mai tânără. Bravo, ai ghicit, și asta s-a ploconit 9 luni mai târziu că e mămică. Vitregă. Da, domnule, tot băiat. Omul nostru era divorțat și avea trei băieți de la trei femei: unu’ cu Miss Montreal, un altul cu bona lu’ Miss Montreal și prâslea cu bona bonei lu’ Miss Motreal… A, acu’ ce zici de povestea mea? Merită, zic eu. Cu așa poveste în desaga ‘mnealui, apăi idiot să fii și să nu-ți ciulești urechile ori de câte ori își deschidea gura și așa am învățat, printre altele, că “n-are sens să te grăbești, că oricum prindem Crăciunul cu toții în același timp” și că “e o pierdere de vreme să te frămânți cum urmează să traversezi un râu până ce n-ai ajuns pe malul lui”. O fi fost un curvar dar prost, ți-o spun sigur, în niciun caz n-a fost. El este cel care mi-a turnat temelia unuia dintre cele trei Principii după care mă călăuzesc în viață de aproape 20 de ani, și anume: “Impromptu”. Oriunde ai fi, Bernard, ți-o zic cu drag: “tabarnak osti”
În spiritul principiului mentionat mai sus, pe la prânz stăteam cu ochii pironiți pe cei cinci cârnați proaspeți, mari, grași și suculenți care zăceau blegi, claie peste grămadă (nebeliți) pe o bucată de hârtie cerată așteptând să-mi vină ideile despre cum să-i prepar. “Bun, Bernard, am ajuns la râu. Cum mă-sa-l traversez?… De ce, mamicuța mea, i-oi fi cumpărat?”… Nimic. Nici-o idee. Extrag un cuțit din suport și …bam… (știam eu c-asta m-ajută întotdeauna)…ideile au început să curgă pe bandă rulantă: Fac o plăcintă cu carne… Nu! Am să prepar piroști cu carne ca la Paris… O terină? E mai simplu… Nu, fără aluat. Keep it simple, damn it!. Gata, știu: am să fierb un “ragu” mai gros pe care o să-l servesc cu paste. E simplu! Yu-hoo!
Belesc cârnații de pielițe, apuc o oală de toartă și pornesc focul. Ulei de masline. Carnea sare-n oală. Sfrr! Scot carnea. Soffritto-n oală și încă ceva legume de prin frigider și o bucățică mică de Habanero. Știu că risc dar fac un așa-zis leap of faith cu el. Sfrrr! Carnea la loc în oală. Vin roșu. Amestec. Think Italian! Pasta tomate. Amestecul meu magic de stock. Scad. Unt. Gust. Wow! Încă o juma de cm de Habanero și topeam fundul oalei. Și ține cont că amărâtul ăla nu sare de 350.000 de Scovili. Damn, boy! Intru pe feisbuc c-aud telefonul cârâind și mă bag și io în seamă… Cu ochii la poza cu potolul unui amic, simt că mă iau din nou sucurile creatoare pe sus și încep să am dubii legate de meniul pe ziua de azi. Mă uit lung la aragazul pe care fierbea mocnit ragu-ul meu și-mi pică fisa: Evrika! Lasagna! Încă o oală murdărită dar prețul e mic în comparație cu rezultatul. Bechamel. Done. Sting aragazul. Scot tava și pun-te de le “zmâzgălește” în straturi, ca un artist… și d-aia, și d-aia… ups…era să uit; da, da…parmezan…wunderbarh…și d-aia… Fuck it! N-am mozzarella! Improvizează! Ce să fie: Gruyere sau Beaufort? Sau mai pe românește: “Șosete după un meci de tenis încheiat 5-7; 7-5; 4-6” sau “Șosete după trei zile de marș forțat și neîntrerupt, inclusiv prin bălți?” … Știu, am mâniat Cerurile: am folosit Hochland… Cuptor. 160 grade 30 minute și 220 cu ochii pe el până am scos-o cu bulbuci la gură. Vin rosu de Purcari. Dur și sec, ca două palme peste cur… dăruite nevestei. 10 minute mai târziu intră pe ușă puștoaicele mele și prietenul celei mari. Mda…Tava e cam mică. Mâine se pare că trec iar la aparate…Bernard, fut’te-n cur cu râul tău…
Mudarie: cam de o “ghivetă” și ceva. Merită.
