De vină să fie oare răceala care-mi dă  atâta disconfort de Duminică încoa? Mă simt ca dracu… Ieri, la curs, am făcut echilibristică, ca pe o imensă lamă de cuțit, între buna dispoziție și un sictir cu glanț de zile mari dar e un progres față de prima zi a săptămânii când a fost cel mai mai rău, când, pe lângă stările pomenite mai sus, toată ziulica am zăcut cocoțat (ca un Buddha deșirat) pe un maldăr imens de șervețele boțite și pline cu muci. Whateva…

Deci, se-ncheie și săptămâna “i” “ve” din mărețul curs de bucătar, sau ce reprezintă el mai de verdad, davvero și de-a binelea: cursul meu de “doctor în spălat vase”… marfă…și abia aștept să văd cum e “for real” să bagi ca berilă într-o bucătărie profi pentru că, v-am mai și spus-o cândva, încă din copilărie m-a tot mâncat să aflu cum e și, na c-acum, la atâta amar de vreme, în sfârșit o să și aflu. Cine zice că visele nu se-mplinesc? Bunicul soției, Dzeu să-l odihnească, țin minte că-mi spunea cu gravitas în voce “că toate visele se-mplinesc cândva, însă în ceea ce le privește pe cele mai importante dintre ele, totul e să te și prindă-n viață”, dar asta e o altă mâncare de “fește”… Sau se referea la numerele de loto? Totuna, indiferent cu care ai probleme, plânge-te ursitoarelor

Trăim într-o lume aflată în continuă schimbare. Știu, e un truism, însă e valid. Pun pariu că până și Adam și-a zis-o-n barbă tulburat în timp ce se depărta de Eva în căutare de frunze trendy și musai de brand, după ce aceasta i-a frecat ridichea vreo trei ceasuri că umblă ca proasta-n târg cu aceeași frunză ponosită și uscată veche de hăt, nici ea nu mai știe de când, și c-ar fi cazul să facă ceva în sensul ăsta ca altfel numai vede dânsul fofoloancă cât o trăi… și gândiți-vă că omu’ cic-ar fi trăit 800 de ani… wow…  e de la sine înțeles că orice promisiune de 800 de ani de labă îți cam strică cheful, nu? Oricum, și unde pana mea să se ducă la curve când pe lume nu erau decât ei doi? Nasol rău. frate… Și ca să-i liniștesc și pe adepții Darwinismului, treaba cu schimbarea stă exact la fel: dacă unei mici vertebrate nu i s-ar fi stârnit curiozitatea suficient cât să iasă din apă noi, astăzi n-am mai fi dezbătut pe larg care e temperatura optimă a unui souffle perfect…

Uneori schimbarea de e bine, alteori e de rău augur, uneori e predictibilă, alteori e complet neprevăzută, uneori e bine primită, alteori e întâmpinată cu adversitate șamd, variabile și variante sunt câte stele pe cer, căcălău maria-ta. Dar odată cu ea apar în mod firesc și întrebările: ce anume sau cine determină Schimbarea, și mai cu seamă, de ce? Pulea știe, ce vă uitați așa la mine? N-au știut să răspundă oameni de milioane de ori mai deștepți ca mine așa că tot ce pot face eu e s-o constat ca și ceilalți, să-mi suflu mucii-n batistă și să le adresez mai departe sperând că s-o găsi careva mai isteț să ne lumineze pentru totdeauna. Ca și timpul, Schimbarea vine, ne dă “o perversă de la Târgu-Ocna” și se scurge mai departe la fel de implacabil. M-am bunghit oarecum că Schimbarea, dacă nu e în noi, sigur operează prin noi. Dar ce-mi veni așa hodoronc-tronc să pomenesc de schimbare? Păi, cred că de vină ar fi o discuție auzită-n treacăt azi pe la cursuri.

Cică au trecut abia câteva ore de când s-ar fi petrecut a 5-a ediție a unui eveniment numit “Food Bloggers Conference” la care au participat, normal, o grămadă de bloggeri specializați în potol (că dară nu o grămadă de păr stiliști căci ar fi fost bizar) și care s-au produs pe scenă împărtășind altora (cu aceleași pasiuni, desigur – cică vreo 100, tăcuți și împrăștiați ordonat pe la mesele de prin sală) din experiența lor proprie și personală. Admirabilă inițiativa, nu zic nu, dar piperul din toată povestea a fost abia partea a doua  a event-ului și anume, cea în care profesioniștii în bucătărie cică s-ar fi stropșit la adunătura de profani neșcoliți care-și intoxică în chip voluntar (și cu samavolnicie) hoardele de admiratori (pesemne cu toții bătuți în cap) cu rețete nasoale publicate pe șestache prin colțurile întunecate ale blogurilor lor culinare. WTF?!… Inițial m-am zbârlit ca ariciul la strung pentru că așa m-a făcut mama, adică veșnic rebel și peren alergic la orice fel de “autorități” care se scoboară din Olimp ca să latre nițel la pulimea, care-n mințile lor tulburate (adică ale zeilor), n-are altă treabă inafară de să stea cu-n dejt’n nas și cu-n altul adânc înfipt în cur și s-aștepte cu limba scoasă să fie umplută de respect, dar mi-am mai suflat nițel nasul m-am simțit mai bine și m-a pufnit râsul de ridicolul subiectului nevenindu-mi a crede că până și-n lumea atăt de pașnică a umplutului de maț există discordie. Fraților, am urmărit eventul pe net și am rămas interzis… cum să vă spun c-a fost? M-am iluzionat că-n domeniul ăsta există mai multă armonie însă realitatea e că mai avem pân-o să facem ceva progrese. Începutul e, însă, promițător. Ce înseamnă “rețetă greșită”? Nu mai are voie omu’ să recomande o rețetă fără să treacă pe la o școală acreditată? Care e autoritatea care validează competențele unuia sau altuia în bătutul unui albuș de ou? Ce să spun… Și, cum vine treaba cu “nu se face așa. Se face așa”… Ce spui tu acolo, Franz? Cum ar fi să merg pe stradă și să vină unul la mine să-mi dea una peste ceafă reproșându-mi că m-am însurat c-o brunetă de 170 cu ochii migdalați în loc să-mi iau una șaten-închis de 165 cu ochii rotunzi și cu fața cabalină. Păi p-aia s-o ia mă-sa de nevastă, că io, unul, în niciun caz. Consider că s-a ajuns prea departe. Gusturile nu se discută. De acord, ele se și cultivă însă în marea majoritate a cazurilor n-ai nevoie de o diplomă ca să deosebești un preparat oribil de unul delicios pentru că, ce să vezi, suntem programați s-o facem încă de la naștere. Dacă bloggerului respectiv i-a plăcut rețeta și s-a decis s-o share-uiască mai departe cine sula lui Hector ești matale să te caci în gusturile lui? A scris prostii? Se va face de căcat. Poate că da, poate că nu. Nu se știe. Gătitul este o artă, încă la-ndemâna oricui, iar cu toții cred că suntem de acord că-n artă nu există bariere căci altminteri Arte Povera n-ar mai fi existat dac-am fi aplicat același tip de judecăți, nu? V-aș recomanda ceva mai multă reținere, băieți, pentru că niciodată nu se știe de unde sare iepurele. Bloggerul care scrie sau care vorbește cu pasiune despre mâncare vă este cel mai bun “agent provocateur” la care puteți visa voi, propietarii de restaurant pentru că nu face altceva decât să agite spiritele și să scoată-n stradă cu balele la gură armate de clienți stârniți, bunăoară, să guste un homard a l’americaine, așa că încurajați-l în loc să-i frecați ridichea. Pregătiți-vă energiile pentru adevăratul vostru coșmar care va s-apară cât de curând și pe la noi, și anume: Criticul Culinar. Hopa! stai asa…Poate că de asta vă și temeți de săriți la gâturile bloggerilor cu atâta apetit. Vă temeți că unii dintre ei ar abandona bucătăria, însă nu și pasiunea pentru mâncarea bună, și că nu peste mult timp o să înceapă să pună probleme criticându-vă cu duritate meniurile de prin crâșmele voastre. Ei bine, adevărul e că, indiferent că vă place sau nu, vă împotriviți sau nu, gura lumii doar pământul o astupă iar Schimbarea vine oricum, așa că mai bine îmbrațișați-o, gestionați-o cumva și sperați numai la bine.

Tot legenda spune că dacă o babă din însorita Italie ar fi avut măcar pe sfert din numărul firesc al dinților din gură, sau dacă măcelarul satului ar fi fost lovit de pântecariță în ziua respectivă, o anumită discuție n-ar mai fi avut loc iar noi, astăzi n-am mai fi știut ce-i un carpaccio di manzo. Până la discuția pomenită, dintre baba știrbă și măcelarul amabil, nimănui nu i-a trecut prin cap să ruineze o bunătate de mușchi de vacă tăind-o feliuțe străvezii dar, ghinion nene, iată că discuția a avut loc, omul a luat la cunoștință de oful babei și anume, că n-a mai pus gura pe carne de vită de o mică eternitate, așa că înduioșat i-a promis c-o rezolvă. Aceeași carne de vită, doar tăiată și servită altfel. Schimbare. Tot legenda spune că dacă Regina Margherita a Neapolelui n-ar fi simțit compasiune pentru supușii terifiați de ciuma neagră care îi lovise regatul, și n-ar fi catadicsit să iasă pe străzi ca să-și arate solidaritatea față de ei, astăzi n-am fi știut ce-i aia o  Pizza Margherita.  Contrar cutumelor vremii, tipa a schimbat protocolul și s-a flendurit per pedes printre răpciugoși. Cică tot plimbându-se printre ei ar fi înțepenit de poftă în dreptul unui cuptor care cocea dihania într-ânsul: un blat plat cu mozarella, busuioc și roșii. A gustat, i-a plăcut enorm și așa s-a pricopsit c-un fel de mâncare botezat după ea. Dar, fâs, asta nu-i cine știe ce schimbare. Să vezi drăcia dracu de schimbare până la Margherita. Excavațiile făcute la un sit neolitic din Franța au scos la lumină o pâine plată cu “de toate”. Tare, nu? Tempus fugit și … Grecii, tot fâțâindu-se de colo colo dau, probabil, peste rețetă. O reinventeză sub formă de blat de aluat peste care presară ierburi, usturoi și ceapă. Perșii vin să le dea muie, Leonidas face pe nebunu cu ei, ăia de nervi mi ți-l împung la greu cu șișu (numa’ după ce un grec nașparliu le divulgă o trecătoare ascunsă-știți povestea) îi încalecă bine pe greci până aproape de Athena apoi se hotărăsc să se-ntoarcă pe la casele lor cu câte ceva după ei, fiecare cu ce apucă. Unuia, mai gurmand, trecându-i pe sub nas rețeta culinară de mai sus, o găsește atrăgătoare așa c-o cu dânsul și fluierând se alătură grosului oștirii lui Darius. Odată ajuns acasă și după scandalul cu nevastă-sa, persanul și-a zis că se pișă pe ierburi, ceapă și pe usturoi dar că blatul e bun, și că dacă presară curmale și brânză peste el rezultatul e cu totul din alt film. Indienii s-au stropșit bălăngănindu-și căpățânile peste hotare că ei ar fi dat lumii rețeta, dar după mine mănâncă căcat pentru că paratha-ul lor își are originea, mai mult ca sigur, în potolul perșilor care au coborât din munți cu tot cu gurmandul lor după ei. Apoi apar și Chinezii la orizont care susțin, nici mai mult nici mai puțin, că cic-ar fi inventat tot pe lumea asta, inclusiv pe ei înșiși, și că subiectul e încheiat încă din fașă. Exemple de schimbare am căcălău așa că nu pot fi de acord cu părerile chef-ilor cu patalama.

Fără schimbare nimic n-ar fi fost posibil pe lumea asta, fie ea și una accidentală. Noi n-am mai fi ieșit din apă, Adam n-ar mai fi avut probleme cu Eva, baba știrbă n-ar mai pus pus ea botu’ pe carne, Margherita n-ar fi știut ce-i aia o pizza, în neolitic și-ar fi adăugat “de toate” peste carici, din lipsă de pită la cuptor grecii ar fi inventat tzatziki ceva mai repede, perșii și-ar fi înfipt curmalele-n cur, indienii ar fi fost vaduviți de încă un preparat în care să îndese untură până la leșin iar chinezii… oricum ar fi inventat-o dacă e să te iei după dânșii.

Așa că, food bloggeri din întreaga lume, dați-i bice și stricați rețetele după cum aveți chef, futeți proporțiile, rasoliți tehnicile, buliți ingredientele, pârjoliți ca tătarii tot ce vă iese-n cale fără nicio remușcare pentru că asta provoacă schimbarea. Și poate că, cine știe, din asta se va naște și-o idee bună care va face istorie. Just sayin’