Duminicile au ceva magic în ele, nu găsiți? Eu, da. Duminicile, de regulă, mă trezesc c-o poftă uriașă să gătesc ceva deosebit pentru ai mei și pierd minute întregi gândindu-mă la posibilitățile pe care mi le oferă frigiderul personal în fața căruia stărui c-o mână sprijinită pe ușa lui până-i aud alarma tânduindu-se prelung apoi, ca scos din visare, închid ușa la loc și, nu de foarte puține ori, trag concluzia că trebuie să dau o fugă la Mega. “N-am busuioc proaspăt, băga-mi-aș… Afară e soare, deci, plec cu motorul”… Și asta fac pentru c-am hotărât că TREBUIE, chit că am cel puțin alte două alternative la mozzarella pe care mi s-a pus pata s-o servesc lângă omletă.

Acest gest (pe care-l consider altruist) nu e puțin lucru din partea mea căci mă consider un “Gentleman desăvârșit”, adică un om în care s-au basculat toate relele din lume și cu toate bunele din lume, laolaltă, claie peste grămadă… inclusiv “putoarea”. Mă rog, nu sunt chiar un puturos căci găsesc că e un cuvânt prea dur. Eu l-aș înlocui, poate, cu mult mai potrivitul:”comod”. De fapt, uită c-am rostit cuvântul “comod”… eu m-aș descrie ca pe un “om liber”. Sar în sus de zece coți când cineva e strâmtorat sau la nevoie, fac tot ce mi se cere atunci când sunt rugat (de cele mai multe ori nici nu aștept ca cineva să mă roage căci mă ofer voluntar) și o fac c-un zel și c-un entuziasm care îi iau pe toți prin surprindere (inclusiv pe mine) însă nu-mi băga pumnul sub nas spunându-mi că “trebuie” să fac ceva pentru că în mine se produce un declic și dispar din fața ta ca un măgar în ceață în timp ce te privesc în ochi. Mie-mi revine exclusiv dreptul să judec ce TREBUIE sau NU TREBUIE să fac. Urăsc să trăiesc după norme, cutume și (mai ales) în funcție de (și după) obligații, așa că refuz să mă conformez, iar când pur și simplu n-am de ales (adică sunt absolut silit) o fac, dar c-un sictir cât cuprinde și asta, n-ai tu grijă, va fi limpede și vizibil de la o poștă. În Atlasul meu, singurii poli acceptați și respectați ca pe Sfânta Scriptură sunt soția și instinctul, tropicele sunt copiii, iar între ei mă aflu și eu pe undeva, flendurându-mă de colo-colo ca pirații, cu cămeșa desfăcută, cu părul de pe piept în vânt, cu cafeaua-n mână și cu țigara-n gură. Ecuatorului în dau gaură unde vreau eu. În rest mi se fâlfâie de orice autoritate și de toate celelalte… Singura persoană care m-a citit pe de-a-ntregul și știe să mă strunească ca un BOSS (și recunosc asta cu seninătate) e biata mea soție pe care am albit-o serios în cei 24 de ani de relație… :)) 

Wow, iar am luat-o pe miriște…Deci, Duminica asta, desigur, că n-a făcut excepție însă cum n-am avut timp de preparat micul dejun pentru că aveam oră de tenis cu cea mare, am hotărât că mergem cu toții la cumpărături pe la 11 apoi vom găti ceva acasă… Știți povestea cu socoteala de acasă și cu cea din târg, nu? Normal că nimic nu s-a brodit cum visam. La 10 păzeam fundul terenului, aplecat și cu racheta-n mână, echipat cu șortul meu de “unchi pervers” așteptând mingile fiică-mii… Doamne, cât de grațioasă poate fi!… clar, a moștenit-o mă-sa… Poc-poc-poc- ouch!… bombardiere strategice, păsări doborâte, candelabre ciufulite de zorzoane, copii inocenți doborâți de smash-uri imprecise… 15-40… game…  (fraților, stați așa, nu mă judecați prea aspru căci n-am mai jucat de vreo 20 de ani iar încheietura frântă a mâinii mele drepte n-aduce deloc plus valoare jocului, credeți-mă)… Din când în când mai aruncam o privire după soția mea care stătea și ne chibița de pe margine, căutându-i zâmbetul de care (încă) nu m-am săturat și… au!.. Măi, nu ție jenă? Avertizează-mă și pe mine când servești! La final îmi tremurau țurloaiele ca la -20 de grade iar apele curgeau pe mine valuri-valuri…   Note to myself: clar, trebuie să reintru în formă! Când am isprăvit cu tenisul deja era prea târziu de mic dejun. Se făcuse deja de prânz. Rahat! Prânzim, asta e. Da de unde? Am pierdut atâta vreme la cumpărături încât deja priveam cu nerăbdare la ceas visând la Five O’Clock semi-dinner time

Sfat: nu mergeți la piață după d-ale gurii când vă mistuie o foame de leu. E la fel de valabil și când mergeți la restaurant, nu vă faceți griji. Îmbucați ceva înainte ca să vă temperați elanul căci altminteri vă ia valul și ajungeți ca și mine după ce achitați și ajungeți cu sacoșele la portbagajul mașinii: adică, consternați. “Unde pula calului îndes eu toate astea în frigiderul, și așa, destul de plin? Bine că n-am plecat și cu pulpa aia de jamon pe care am cărat-o prin magazin timp de zece minute pe care, mai apoi, inspirat, am pus-o la loc…Las’ că vedem noi ce și cum…” 

Odată ajuns acasă mi-am desfăcut pungile, mi-am inșirat cumpărăturile pe căprării și mi-am scos cuțitele. N-aveam nici cea mai mică idee ce vreau să gătesc însă am observat că pregătitul cuțitelor ajută întotdeauna. Am tocat (mare) ardeii rosii, am curățat un ardei capia, am zdrobit o mână de semințe de coriandru, le-am aruncat pe toate în blender, am adăugat sare, ulei de măsline, vreo trei căței de usturoi, piperuri arăbești, mentă și un cub de zahăr, apoi am stors o jumătate de lămâie și i-am dat drumul. La ochi. Niciodată nu respect rețetele pentru că ador să experimentez… Harissa. N-am mai pregătit Harissa de mult și-mi era dor de ea. Harissa e “ketchup-ul” Tunisian. Se folosește la orice, mai puțin la deserturi deși n-aș băga mâna-n foc pentru asta. Arde ca lava și e instabilă pe vârful limbii ca nitroglicerina. Vrei s-o îmblânzești? Culegi un vârf de pastă din borcan c-o linguriță de ceai, storci o jumătate de lămâie, adaugi ulei, amesteci și o poți presăra liniștit peste pește, salate, carne de toate națiile, orez… tu decizi proporțiile. Dar ai mare grijă cu ea, adică vezi cui ți se năzare s-o servești pentru că e fiară, nene! Eu aveam de gând s-o servesc peste carne de pește, adică Doradă la cuptor cu garnitură de Quinoa în zeamă de legume. Puteam -o gătesc în zeamă de carne dar aveam invitați care postesc și nu-mi permiteam să-mi fac păcat cu ei. Am scurs Quinoa de lichid, am tocat mărunt o șalotă (SIC!) le-am amestecat, am adăugat ulei și la sfârșit am tras niște nucă în tigaie pe care ulterior am vărsat-o peste preparat. N-a fost rea deloc, aș zice cu modestie. Cine spune că veganii mănâncă chiar rău? Depinde cine și ce gătește…

Ca să întregesc meniul am pregătit și favorita tatălui meu, o Muhammara (înroșita) dar mai light, c-așa-mi place mie. Muhammara este o specialitate din Alep, delicioasă și iute ca focul (asta dacă vrei, desigur), un aperitiv pe bază de nucă, ardei capia copți, pesmet, ulei de măsline, ceapă, pastă de tomate și multă boia iute. Și aici ai loc căcălău să te joci cu ingredientele și se prepară de fel de ușor ca și Harissa, adică-n blender. Tu decizi cât de groasă sau de moale vrei să iasă, adăugând (sau nu) pesmet, cât de “nucoasă” vrei să fie, la fel, adăugând (sau nu) nucă, ulei sau cât de iute vrei să iasă… ș.a.m.d… Ești liber ca pasărea cerului să te joci cu ea după cum îți poftește inima. Se servește ca aperitiv, pe lângă “hummous” cu pâine arăbească sau prajită, lângă legume și frunze proaspete… Apoi am tras la tigaie și doi piepți de rață cu ciuperci înecate în grăsime de rață și vin, pentru că, nu-i așa, trebuia să hrănesc și armata mea de carnivore. N-a fost deloc rău. Toată lumea a fost mulțumită, am potolit demonul din mine și odată cu el m-am răzbunat și pentru micul meu dejun ratat de dimineață.

Vase murdare? Cam de patru chiuvete și la ora la care vă scriu încă mai am două tăvi nespălate.