De mai bine de zece zile mă chinui să înlocuiesc, nu numai bujiile, ci și fișele coapte de pe motorul iubitei mele teutone, și pentru că nu reușesc de unul singur (fără să desfac aproape tot motorul) sunt pur și simplu plin de spume. Vă spun sincer, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată; bine, dar la fel de adevărat e și că (la fel de niciodată) nu m-am aventurat să înlocuiesc aprinderea unui motor cu 6 cilindri gâdilați de 12 bujii dispuse (câte trei stanga-dreapta sus, iar jos, sub motor, la fel, câte trei stânga-dreapta). Iar cele 14 fișe îmbătrânite stau cracite și incolăcite ca-ntr-un cuib de șerpi in vreme de împerechere, îmbârligate și împreunate într-un ghem orgiastic de cabluri, șuruburi, măști, piulițe, cleme și clemuțe, fiare contorsionate și senzori îngrămădite de minți diabolice într-un spatiu atât de mic încât dacă scapi o șaibă …“hai pa, uită de ea, comandă-ți alta și roagă-te să nu se fi băgat în curele”… să le fută câinii! În 10 zile abia de am reușit să înlocuiesc 9 din cele 12 bujii și 8 din cele 14 fișe, arză-le-ar focu’ că tare nenorocite au mai fost. Și dacă partea stângă a motorului am crezut c-a fost cumplită, ei bine, m-am înșelat grav pentru că distracția cea mai mare mă așteaptă  pe partea dreaptă, sus. Nu vă uitați cruciș că nu-i deloc simplu. Am aflat că unui profesionist cu atelier bine echipat i-ar lua vreo patru ore bune… Pe o scara a dificultății de la 1 la 10, lucrarea asta e cam de 6+ și ce e mai grav e că dacă desfaci (în unele cazuri) trebuie să te asiguri că ai și garniturile pregătite pentru înlocuit pentru că altminteri rămâi cu mașina împrăștiată pentru câteva săptămâni bune. Inainte de vacanță. Mișto. Vă jur că pe măsură ce desfaci ansamblul ți se cam înmoaie genunchii când te zgâiești la dânsul… arată ca bagajul meu în puținele dăți când soția mă lasă să mi-l fac singur, adică plin-ochi și ordonat claie peste grămadă, d-am pulea style.

Mă rog… azi eram la atelier cu mâinile băgate până la coate în praf combinat cu vaselină, ulei de motor și rugină de pe tobe când mi-am auzit telefonul tânguindu-se prelung. “Normal că sună exact când sunt mai năclăit ca oricând; e doar în firescul lucrurilor, nu-i așa?”. Era soția mea care, grijulie, mă anunța că e ora patru și că la cinci trebuia să mă prezint la cursul la care m-am înscris cu ceva timp în urmă și care debuta astăzi. “Hait, mulțumesc mult, draga mea, bine că m-ai sunat să-mi reamintești; acum mă spăl pe mâini si zbor. Da, e cam la limită… Hai că închid” Am închis grăbit ducând ecranul telefonului la nas, am lăsat piesa din mână și am fugit la chiuvetă să mă rașchetez de jeg și când am constatat în ce hal de murdar puteam fi m-a apucat disperarea. “Ești numai bun de cursuri de bucătar. Pana mea, când te-or vedea în halul ăsta o să creadă c-ai ieșit din abataj” Nu știu cum naiba de am reușit, însă după zece minute când m-am privit în oglindă arătam oarecum prezentabil; părul mi l-am pieptănat cu degetele ude, hainele mi le-am scuturat de praf cu pistolul de aer comprimat iar când am privit către palme eram atât de satisfăcut de rezultat încât am dat fuga la Jeep și, hăis birjar, către ora de bucătăreală Pro. Acum o lună și jumătate, poate două, am hotărât că dacă tot îmi place să mă joc de-a alchimistul prin bucătărie, de ce oare nu m-aș și califica în domeniul ăsta căci oricum visez să-mi deschid un mic bistro cândva așa că, zis și făcut, am pus mâna pe “leptop” și m-am pus pe căutat școli de profil. Am tot cumpanit la opțiunile pe care le aveam și după adânci deliberări (a se citi, zece secunde) m-am decis că Horeca promite cel mai mult. Fără să mai stau pe gânduri, i-am sunat și m-am înscris așa că azi a fost prima mea zi de “școală”.

Suntem vreo 20 de candidați, din care 16 sunt bărbați (în majoritatea lor săriți de 35) dintre aceștia doar 4 sau 5 au mai lucrat în domeniu (sau încă lucrează) iar restul par să fie, ca și mine, entuziaști intr-ale bucătărelii. Frumos. Sincer, atmosfera de la cursuri (cel puțin la prima vedere) este profi. Uniforme personalizate, atelier gastro, teorie, tehnologie… the whole nine yards. Nu sunt ipocrit, recunosc că nu sunt chiar un ageamiu, însă ceea ce mi s-a dezvăluit astăzi pare o cu totul altă lume decât mi-am închipuit. E mai serioasă și nu lasă loc de hârjoană sau de “improv-uri culinare”; totul este calculat. Am fost încurajați să ne adunăm și să ne comportăm ca niște profesioniști așa că, pana mea, după toate aparențele trag concluzia că trebuie să verific înc-odată prin hârtii dacă nu cumva am greșit ușa și m-am înrolat în Legiunea Străină. Da, General de Tigăi… Am trei săptămâni de teorie și laborator apoi 4 luni de practică pe viu în crâșmele de prin țară… Wow! Cum s-or împarți pe viitor lumile mele mai vechi cu asta mai proaspătă, zău dacă am habar dar nici că-mi bat prea tare capul cu dilema asta. Cine știe, poate că din îngemănarea lor va ieși ceva bun. Fusion, baby. Mă rog, azi a fost prima zi. So far so good, nu-mi rămâne decât să descopăr…

Pizda mă-sii, na că iar mi-am adus aminte de rahaturile alea de ultimele 3 bujii… cum dracu reușesc eu să le înlocuiesc fără să dau jos motorul? Culmea culmilor ar fi ca soluția la problema asta deja sâcâitoare să-mi vină în timp ce frec cu zel într-un bol cu maioneză.

Last minute update: Am găsit soluția vizitând din întâmplare o pagină obscură de pe net! Gata, pot scoate și ultimele trei bujii, iu-huu!… Cine ar fi zis că pitit pe după tobe există un capac cu două șuruburi cu cap hexagonal? Hmmm… cică ar trebui să mă înarmez cu multă credință pentru că au obiceiul să se rupă când le desfaci, și atunci să te ții bine ce samba dansezi până le scoți cu totul… Fuck it!