Intinderea de culoarea lapiz lazuli-ului îneacă nestingherită orizontul indiferent unde mi-aș aținti privirile. Toți ceilalți dorm duși și mă aflu singur la prova, în bătaia vântului aparent, întins pe plasa catamaranului c-o cană de cafea lângă mine și c-o țigară aprinsă în colțul gurii. Wow! Mă zgâiesc la soare și trag concluzia că e ceva ce trebuie trăit măcar odată-n viață.

…………………………………………………………………………..

“Unde căcat mi-e cheia de la scuter? A văzut-o careva?” … Am răvășit tot salonul catamaranului, am scobit în pupitrul căpitanului, am întors pe dos cabina-dormitor și nici urmă de cheie. “Mamă, să vezi în ce hal mă arde nazistul ăla cu scooter-ele dacă-l sun să-mi trimită rezerva pentru că i-am rătăcit cheia!” După o jumătate de oră de căutări aproape că mă-mpăcasem cu gândul c-am rătăcit-o definitiv, așa că mai mult doar ca să rânduiesc prin cabină, într-o doară, îmi ridic încălțările de barcă și înăntrul unuia dintre pantofii de barcă aud zornăitul greu al cheii cu breloc. “Aici erai, ‘tu-ți pasca mă-tii de cheie. Vamonos!” Am ridicat un picior peste balconul nostru, m-am crăcănat peste balconul catamaranului de care eram legați “la dublu” (proprietatea unui american care și-a vândut tot și care și-a luat soția și cei trei copii iar de 15 luni bântuia oceanele și mările lumii pe unde, și după cum voiau mușchii lui), am salutat prietenos (și ușor jenat pentru deranjul făcut) proprietarii, și după alți câțiva pași grăbiți și discreți am pus rapid piciorul pe mal. O doua zi în Santorini. Soare, frumos, cald, prieteni buni și mai ales… liberi. Mi-am legat sub bărbie casca adusă de acasă, am potrivit ochelarii pe nas, click, contact… și cei 50cc obosiți ai scooter-ului meu alb au duduit amenințători ca niște pui de Chihuahua… prrrr…prrrprrr…prprrrrrr… pr…pr…. bzzzzzzzzzzzzzz…. Santorini, whatch out, here I come, baby!  În mintea mea mă imaginam rezonabil de cool, pe o scară de la 0 la 10 cam de 7-8, dar mi-a trecut repede când am trecut prin dreptul unei vitrine goale moment în care mi s-a dezvăluit o “călugăriță” (insecta) cocoșată de un sac mare și portocaliu (ABC-ul de diving, neoprenul și alte asemenea chestii trebuincioase hârjoanei la mare, adică o greutate în jur de zece kg) care stătea aplecată precar peste ghidonul unei trotinete scurte și mai dolofană. “Pizda mă-sii, sper să nu mă lase chiar de tot frânele. Azi să mă mai țină” .. și-n ciuda tuturor aparențelor frânele m-au ținut, chiar admirabil aș adăuga eu.

………………………………………………………………………………………………………..

Dacă la 24 de ore de la revenirea în țară, cele 13 zile de rătăcire pe apele albastre ale Mediteranei mi se păreau un episod atât de îndepărtat încât realmente faceam eforturi să-mi reamintesc până și numele insulelor vizitate darămite să mai și istorisesc ordinea în care le-am pășit pragul sau câte ceva despre fiecare în parte, acum, la o săptămână de atunci parcă s-a scurs o eternitate. Ce să vă povestesc despre tărâmurile ca de basm pe care le-am simțit sub tălpi? Cu toatele m-au impresionat în egală măsură cu câte ceva. Acum sunt ușor confuz, încă mă simt foarte obosit dar în adâncul sufeltului meu mă știu și… cum să spun eu… cred că mai … întregit. Da, cred că acesta-i cuvântul cel mai potrivit: întregit. Cu fiecare plecare ies pe ușă ca un joc de puzzle abia început, din mii de piese, și când revin sunt puțin mai întreg… ceva de genul ăsta… sau “gen”… 🙂

……………………………………………………………….

– Băi, ai idee cum spun machidonii la “rond? 

-Cum adică “la rond”? Unui rond de flori sau unui rond stradal?

-Da, mă, unui rond stradal, ăla din mijlocul intersecțiilor.

-Cum?

-Păi fii atent: eram la Constanța unde agățasem două machidoance; Ne-am făcut de cap, ne-am dus de colo colo, ne-am simțit bine și dimineața dau să le conduc acasă așa că le-ntreb: “Fetelor, unde vă las?”  Ele, în cor, îmi spun: “lasă-ne la miducumintorcu” … Eu, care am avut bar în Mamaia vreo doi ani de zile pretindeam că știam toate crâșmele din zonă, dar de asta să mă trăznești dacă aveam habar, așa că ușor încurcat le-am cerut lămuriri suplimentare… la care ele-mi răspund râzând: “Nu, măi, nu-i niciun bar, e un…cum îi spuneți voi, românii, un rond. Aici! Lasă-ne la mi ducu mi-ntorcu ăsta.” … 

-Băi, ești nebun? Miducumintorcu? Mor de râs! Hai să-l zăpăcim pe skipp… 

Ne ajunge din urmă și skipp-ul nostru, bălălău, ciufulit, cu casca atârnată d-am pulea pe grilajul atv-ului și ne întreabă iritat “De ce ați oprit aici?” – “Păi, skipp, am ajuns la miducumintorcu și nu știm încotro s-o apucăm” -“La ce?” -“La miducumintorcu. Pe unde s-o luăm? La stânga, la dreapta sau înainte?” -“Ce e aia?” -“Cum ce? Un rond, ce pulile noastre să fie?” -“Băi, să vă fut în cap. O luăm înainte” și a accelerat ca din pușcă…

………………………………………………………………………………..

 

Nu predic absolut deloc ideea că despre Viață (în toată complexitatea ei) înveți numai călătorind căci întâmplarea face să fi auzit de oameni absolut extraordinari care, deși nu și-au abandonat vreodată confortul domiciliului asta nu i-a împiedicat să lase cadou în urma lor umanității adevărate giuvaieruri cu caracter universal despre aspirații, sentimente, valori sau despre divin și despre cum ar trebui să ne raportăm la fiecare-n parte și la toate luate la grămadă… dacă încep să-i înșir pe aici simt că mă ia cu durere de cap… J. R. Tolkien, Immanuel Kant, Jane Austen, J. Verne, Emilio Salgari, Surorile Bronte sau Borges, și mulți alții ca ei despre care eu n-am știință și pe care i-am omis acum… Are vreun rost să vă explic că nici nu visez să mă pun pe picior de egalitate cu vreunul dintre titanii universali amintiți mai sus? Nu, nu e cazul, vă asigur. Ar fi absolut ridicol. Pe lângă ei mă socotesc un biet fir de praf purtat de curenți de colo-colo și poate că întocmai de aceea nu sunt deloc capabil să le urmez exemplul. Sunt împăcat cu gândul că atât mă duce capul și deci atâta fac. Spre deosebire de ei, la mine procesele cunoașterii și autocunoașterii au amprentă de carbon. Asemeni unui vulcan bătrân care erupe periodic, aproape cu precizia unui ceas, la intervale regulate o forță din interior mă coace la foc mic gradual până ce ating masa critică și hop!, mă trezesc că privesc mai lung către ușa casei cu dor de ducă-n suflet. Fierbe-n mine nevoia să schimb peisajul, să alternez vechiul cu noul, să contemplu îndelung spectacolul colorat al forfotelor din piețe, să adulmec miresmele străzilor înăbușite de căldura sufocantă a soarelui de amiază, să ciulesc urechile la dialogurile purtate în atâtea și atâtea limbi cunoscute sau necunoscute jucând în gând unul din favoritele mele: “ghici în ce limbă se vorbește”.  Rareori mă încurc… Mă rog… Ador să gust exoticul, să descopăr de unul singur logica împreunării condimentelor într-un sigur preparat culinar, să mă las pierdut în fețe noi și brăzdate de riduri cu speranța că le voi fura printr-o simplă zgâire la ele măcar și un dram din cele trăite, unul dintre preferatele mele e să fac mici gesturi de prietenie față de necunoscuți, mă umple de bucurie să cinstesc cu câte o băutură marinarii bătrâni întâlniți în pelegrinările mele prin porturi, îmi place enorm să strâng mâini străine, mă pierd cu voluptate fără de egal (și fără de țintă) printre semeni iluzionându-mă că sunt invizibil și că-i pot iscodi după bunul plac în tihnă, scormonesc cu lăcomie după comori neștiute prin troacele iarmarocurilor de pretutindeni și nu țin minte să mă fi întors vreodată cu mâinile goale. Încă nu sunt pe deplin lămurit dacă încerc să descopăr lumea sau dacă las lumea să mă descopere pe mine. Poate că e un strop din amândouă însă indiferent care-i adevărul, marea-mi este complicele…