Omorfi Ellada. Frumoasa Elada. Am părăsit Bucureștiul vineri, pe la 12:45, îmbarcați într-o limuzină ticsită la propriu cu toate cele necesare călătoriei după noi. Ca opțiune de deplasare mașina respectivă ar fi fost o alegere cel puțin bizară pentru oricare altul cu scaun la cap dar credeți că  nouă ne-a păsat prea tare? Dimpotrivă, doar s-a dovedit deja în nenumărate rânduri că judecata logică și cumpătarea fac casă extraordinar de bună cu echipajul nostru.

Ca o regulă generală, am observat că de fiecare dată când ieșim pe mare plecăm cu câte un obiect (sau mai multe chiar) vis-a-vis de care ne făurim tot felul de planuri minunate, obiect despre care întotdeauna tragem concluzia (mai la final) că l-am cărat după noi peste tot absolut aiurea. De data asta am așezat o dronă la loc de mare cinste între bagajele noastre, cică pentru filmări spectaculoase, și sunt curios dacă o s-o pornim vreodată, măcar și pentru un minut. O a doua observație e legată de mine:  sunt absolut sigur că la întoarcere voi târâ după mine o altă nouă achiziție menită (sanchi) să ne facă mai ușoară viața pe barcă, dar care va sfârși în boxa mea, alături de altele, nescoasă la lumină cu anii. Cred c-o ridic la rang de lege. Bunăoară, în expediția făcută în luna mai, cu toții am cărat după noi echipamentele de scuba. Super kilograme, nu alta, adică cu zecile, și ce am făcut cu ele timp de 10 zile? Le-am admirat. Apa avea 18 grade și deveneam albaștri imediat ce ne băgam în apă. Eu eram singurul care și-a luat echipamentul cu grosimea potrivită dar nici pulea nu închiria butelii în luna mai așa că ne-am împiedicat de ele la tot pasul prin barcă de ne-am umplut de vânătăi la țurloaie. Lada mea Mares plină ochi a fost obiectul urii întregului echipaj (cu mine deschizător de drumuri) pentru că trona maiestoasă în salonul catamaranului între biroul căpitanului, accesul în babordul navei și canapea, așa că, în mod inevitabil, oricine avea treabă în zonă ajungea să țopăie într-un picior învăluit într-un nor de puli la adresa neamului ăluia care a pus obstacolul în drum. Adică la adresa mea. La dus echipament de scuba. OK. La întoarcere, echipament de scuba și o lansetă pentru prins ton! Ia întrebați-mă cât pește am prins eu la viața mea. Nu-i nevoie că vă zic eu: zero.

………………………….

Asta dacă nu socotesc acea râmă, sau ce pana mea era ființa agățată în cârligul undiței mele în singura mea expediție oficială de pescuit la care am fost invitat de către niște amici. Eram atât de beat încât mare minune că nu m-am dus ca bolovanul în apă. Țin minte că mă țineam de băț și că mă luase cu amețeală de la apa ce mătura tihnită malul abrupt al bălții; stam bleg și meditam că două sticle de rose pe căldura aia nu erau chiar cea mai strălucită idee pe care am avut-o vreodată când hop, ceva se juca cu momeala mea. Ce finesuri gen “joacă-te cu el, tentează-l, obosește-l”… am simțit că ceva trăgea de fir și am smuls violent de undiță. Firul a ieșit din apă ca o rachetă cu trei trepte și m-am trezit că-mi zboară-n poală un… ceva mic de tot, alb și cu ochii bulbucați în cap. Pescarii din jur îl numeau “Pula Ciobanului” Ce dracu să fac cu spârcul ăla mic? Am pus mâna pe el să-l scot din cârlig gândindu-mă că ar fi momentul potrivit să-l imit pe australianul ăla de-i scotea și-i elibera dar nu înainte de-ai pupa în bot, așa că m-am decis să fac la fel. “Numa’ Pula Ciobanului n-o mai pupasem în bot” cugetam eu, și când să pup ce să vezi, peștișorul ăla era atât de fragil încât odată ce l-am strâns în degete i-au pocnit ochii din cap ca la melc.  Săracul! Nu l-am mai pupat deloc.

…………………………..

Așa că cine defila mândru la întoarcerea în țară c-o daravelă lungă și groasă de prins ton aruncată ștregărește pe umăr în timp ce cu cealaltă mână trăgea după el o ladă imensă și grea ca plumbul? Moi. Nici mai mult, nici mai puțin. Era în firescul lucrurilor ca treaba să stea așa. Cu cine căcat mă puteam măsura eu cu o mâna ruptă băgată-n fier și cu experiență zero, dacă nu c-un pește de categorie supergrea, de zeci de kilograme? Doradele și bibanii de mare sunt pentru fraieri. În compania echipajului din care făceam parte, judecata mea la vremea achiziției mele superbe a fost declarată (în grup și la unison) drept strălucită, clar, cu toții eram entuziasmați, acasă în schimb, după ce m-am întors și am admirat-o îndelung, am realizat căt de idiot am fost de am aruncat atâția bani pe tâmpenia aia. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum arată o momeală de ton; Fraților, cu momeala aia speriasem tot neamul acvatic din Ciclade de inebuniseră pescarii, nu alta și nici nu știu de ce oare mă mai și miram că nu prinsesem nimic timp de 10 zile. Puneți-vă și voi în pielea peștilor: cum ați reacționa, de pildă, dacă v-ar trece pe sub nas un pește cât un biban de mare cu viteza unei torpile iar voi sunteți… un biban de mare. Clar v-ați pune problema că ceva e necurat la mijloc. “Ori e campion, ori e pe steroizi. Hai să ne tirăm naibii din cartierul ăsta că-i bagabont rău”. Târam mortul agățat de undiță cu viteză în urma bărcii și nimic, ba mai mult, sunt convins că ne creștea consumul de carburant și că-i mai și încurcam pe ceilalți de treceam pe lângă ei cu firul nostru lung de 150m. Întreg echipajul are o inteligență peste medie (cel puțin așa pretindem) dar cu toate astea, adunați laolaltă suntem câteodată tembeli făcuți grămadă. Pietre, cutii, statui, scoici, prostii… Numai Dzeu știe ce voi mai căra după mine acasă și de data asta.

PS: Cred c-am zărit o pereche de obloane mișto din lemn. Sunt curios cât o vrea pe ele.

Am ajuns în Atena fără nicio peripeție. Dar n-aveam cazare. Desigur că n-am ținut cont de o așa chestiune banală, suntem pirați sau ce pana mea suntem? Dă și caută cu infrigurare un hotel cu camere libere vineri seară în Atena. Pe booking.com nimic, direct la recepție, nimic, peste tot full de jurai că-i în plin sezon estival, nicidecum la spartul lui. Draci. După îndelungate căutari, cu ochii închiși de oboseală, cu greu am găsit un hotel curățel foc, situat lângă portul Pireu, de fapt chiar în port, pe o stradă plină ochi de “obuze virusologice” umblătoare pe tocuri. Spectacolul străzii era, vă spun, unul absolut fascinant. Stam la balcon pe un scaun, urmăream șoricăria naibii și fumam tihnit amușinând cu nesaț parfumul cald și-mbătător al yasmin-ului care-mi amintea cu drag de Alepul copilăriei mele.

Dimineață devreme am ieșit la târguitul celor trebuincioase, skipper-ul nostru a rămas în port să ia în primire barca apoi ne-am reunit și fără să mai zăbovim deloc am ieșit rapid pe mare. Sophia VI, așa o cheamă pe dânsa și cumva ne e tare dragă chit că se poate vedea de la o poștă că are o droaie de defecte. Pișă pe la garnitura robinetului de bucătărie de câțiva ani încoace de ștergem ori de câte ori spălăm vreun fruct sau vreun vas, ne arată tot felul de bazaconii pe instrumentele ei (de la an la an, parcă, din ce în ce mai aiurea) ce să mai, e capricioasă, altminteri ca oricare altă doamnă ce se respectă, dar grijulie cu noi, în schimb, ca o mamă leoaică cu puii ei ori de câte ori ne aventurăm pe întinderile albastre ale Mediteranei.

Pentru cine nu știe, viața pe barcă își are particularitățile și neajunsurile ei. Spațiul cabinei de dormit e dotat foarte bine, însă cu absolut toate la limită, closetul e cât o oală de 5 litri, chiuveta e ca scoasă dintr-o casă de păpuși, cabina dușului e devine claustrofobică pentru oricine are peste 170cm înălțime iar intimitate găsești doar când te piși sub vânt de pe copastie, și aia e relativă pentru că trebuie să anunți ce vrei să faci și unde te duci, nu de alta dar riști să te dezechilibrezi și să cazi în mijlocul mării și atunci să vezi pișarea pișărilor dacă nimeni n-are habar de tine, așa că dă-o naibii de intimitate. Intimitatea e supraestimată. Fuck that!

Imediat ce am părăsit portul am pus de o ciorbă de fasole verde cu de toate, rețeta soacrei mele (Dzeu să-i dea sănătate) și astfel mi-am luat gândul de la gătit pentru o zi întreagă. Mi-am făcut timp pentru diversele alte manevre de pe barcă dedicate bunului mers al călătoriei, cum ar fi strânsul de parâme în colaci, asigurarea alimentelor în cabinetele bărcii etc. și m-am familiarizat cu noul chart plotter instalat pe barcă undeva după luna mai, pesemne la nenumăratele plângeri făcute de marinarii ca noi vis-a-vis de ororile pe care le afișau instrumentele vechi și bulite de pe barcă de până atunci. Nu întotdeauna avem toate cele trebuincioase pe copaia noastră plutitoare așa că de cele mai multe ori improvizăm… Eu am improvizat un polonic. Improvizez la greu când vine vorba de potol dar asta nu-i nimic… Unul dintre noi, foarte priceput de felul lui (un soi de MacGyver, dacă-l mai țineți minte pe tipul ăla din filmul serial american care c-un floc roșcat, o mâne de cuie și patru pepeni construia un aruncător de flăcări de-i căpia pe răufăcători?), a intervenit salvator și în mijlocul mării, pe o beznă de-ți băgai curu-n clanță, a inventat un bec pentru că ni se arsese cel de pe barcă! L-a mermelit din două becuri arse pe care le-a găsit la bord, din care a extras filamentul și numai el știe ce altceva, apoi l-a făcut să funcționeze, domle’…. Incredibil! Să navigăm fără lumini pe mare noaptea e suicid curat, exact ce ne mai lipsea; invitam toate pacheboturile și cărătoarele de conteinere de zeci de mii de TDW să mârșăluiască nestingherite direct peste noi! Am fi fost victime sigure.

Navigam pe curs 160 în direcția Santorini, nu părăsiserăm încă Golful Saronic, am dat de vânt așa că am ridicat imedial velele și imediat ce acestea ni s-au desfășurat în toată splendoarea lor.. hopa… na-ți-o dreasă, Genoveza era sfâșâiată pe verticală, lângă bordul de atac. Draci. Sună-l pe grec, anunță-l de necaz iar după un ceas primim de veste de la el că trebuie să modificăm cursul de urgență către Lavrio pentru reparații, un port aflat “după deget”, fix înainte de ieșirea pe “autostradă”. Ne-am conformat rapid și am acostat târziu, cam pe la la 1:30 dimineața. Frumos locșor, tipic grecesc. Oamenii se distrau cu muzica dată la maxim și peste tot zăreai vânzoleala tipică unei sâmbete călduroase. Am holbat ochii la petrecăreții care nu se mai dădeau duși de la mese spre disperarea ospătarilor, ne-am plimbat și ne-am tachinat între noi la greu, asta mai mult ca să nu ne pierdem vremea pe barcă. Pe la 2:30 am capotat și fuga la culcare deoarece a doua zi, dis-de-dimineață venea un băiat să ne repare vela și-i trebuia acordată o mână de ajutor. În noaptea respectivă am dormit neîntorși visând zâmbitori la aventurile minunate așternute înaintea noastră.

Parolist grecul nostru. La 8 dimineața s-a prezentat un omuleț care a dat jos genoveza, a împachetat-o apoi s-a făcut dispărut cu pânza noastră pentru vreo două ore după care am primit-o reparată, am ridicat-o la loc și repejor am desfăcut toate parâmele și fuga să recuperăm handicapul pentru că ne așteptau 30 de ore de navigat încontinuu până în Santorini, prima etapa din minunata noastră călătorie.

S-a navigat “dintr-o bucată” pe o beznă de-ți scoteai ochii cu degetele. N-a fost ușor deloc. Vântul ne-a lăsat baltă imediat ce am ieșit din calea navelor de mare tonaj de pe “autostradă” și de acolo, spre exasperarea noastră, a trebuit s-o ținem fără nicio oprire numai pe motoare. Vă spun cu mâna pe suflet că de fiecare dată când se iese pe mare o etapă mai plictisitoare ca drumul de Santorini nu cred să existe. Aveam timp berechet iar apa era ca uleiul așa că mi-am făcut de lucru și plin de elan m-am înfipt în alimentele cumpărate ca să fac ceva d-ale gurii pentru echipajul stârnit peste măsură de aerul tare și curat al mării care le trezise la viață valuri valuri de sucuri gastrice supărătoare. Am gătit doi bibani de mare la cuptor (în crustă de sare) cu salată de grâu și roșii lângă cartofi fierți și trași în ulei cu mărar deasupra și niște mici aperitive pe bază de iaurt cu pita moale grecească în loc de franzelă. M-am asigurat că bucatele mele vor avea succes plusând la masă c-un vin bun de desert, unul de Samos, auriu și dulce ca nectarul Olimpian, care a curs din sticlă copios într-o atmosferă de voie bună și de satisfacție deplină în timp ce barca ne legăna nepăsătoare pe pilot automat apoi ne-am întins care pe unde a găsit la prova ca să strivim puricii pe burțile noastre umflate cu ochii ațintiți într-un minunat apus de soare. Omorfi Ellada.

În chip absolut surprinzător, am prins un curent favorabil astfel că luni dinimeața, în jurul orei 8 iată cum intrăm noi maiestuoși și terfeliți de oboseală în rada portului Vlychada, cu câteva ore bune mai devreme decât anticipasem, așa că ne-am revenit rapid și ne-am azvârlit ca vandalii  înspre primul centru de închirieri scutere întâlnit în calea noastră, ca niște copii scăpați din clasă în ultima zi de școală. Ce a urmat e deja rețetă clasică. Mese la taverne (că ne era foame sau nu, nu prea conta) plajă pe unde nimeream (iarăși n-avea vreo impotanță dacă eram încinși de soare sau nu) plimbări lungi pe jos și sportul nostru preferat, holbatul la mulțimile de chinezoaice care bântuie peste tot ca fantomele, înveșmântate în rochii cretine de mireasă ce stau pe ele ca pe gard, săracele… Pesemne că e o chestie culturală la ei, treba asta cu miresele și caldera vulcanului, n-am o idee exactă de ce; se pare că dacă nu-ți fuți un selfie înfofolită într-o perdea festivă, umflată și musai cu patru numere mai mare pe fundalul unui apus de soare în Santorini ți se fute CHI-ul mariajului tău chinezesc cel puțin 100 de ani. V-am spus eu, trebuie să fie o chestie culturală la ei, lăsată cu limbă de moarte încă de la Confucius încoa.

Scuterul închiriat de mine e o praștie divină de 50cc și e atât de instabil încât mă și minunez cum dracu de n-am plonjat în cap până acu. Abia la-ntoarcerea mea la barcă am descoperit că tot drumul eu folosisem cu precădere frâna de față în loc de cea de pe spate, și asta pentru că ambele țin la fel de prost… Notă către mine: data viitoare ia-ți ceva mai gros de îmbrăcat pe tine și belește bine ochii la drum. Am tras concluzia că Santorini trăiește exclusiv din apusurile lui de soare (o afacere strâns și bizar legată de nunțile chinezilor) și din închirierea de scutere și ATV-uri care bâzâie peste tot în susul și-n josul insulei ca muștele întărâtate la balegă.  Sunt mii de astfel de vehicule. Wow! Și e off season, să țineți cont și de acest aspect. Cred că localnicii au deja părul pus pe moațe de la atâta exasperare și nu-i condamn. E un spectacol să-i vezi pe greci cum își bagă pulile în bâzâitoarele care-i țin încolonați pe drumurile șerpuitoare și înguste ale insulei sugrumate de trafic, mai cu seamă când pe ele văd asiatici, o la la… E sublim.

Pentru azi am planuri la fel de mărețe. Alte plimbări, alte descoperiri, poate niscaiva scufundări la snorkel după pești… vedem. Băga-mi-aș, iar mi se face cucu’ de juma de metru! Notă către mine: nu uita să împachetezi neoprenul pentru că apa e bocnă de rece!