M-aș fi mirat să fi dus la bun sfârșit ceea ce-mi propusesem legat de Jeep așa de simplu precum se anunța evoluția proiectului meu în aceste ultime două zile. Nu, nu mi-am prins urechile în lucrarea care la-nceput părea să mă depășească, ci acolo unde n-aș fi bănuit în veci c-ar fi efectiv posibil și anume, în tablele cu numerele de înmatriculare, vă vine să credeți? Mie nici acum.

Noi ăștia, care n-am avut curajul sau norocul să fi plecat peste hotare când a trebuit, noi, supușii Majestății Sale Iohannis I-ul, Cel Făcătoriu de Lucruri Bine Chibzuite, Recuperatorul de Țară și Patronul României Modernizate, ar fi de preferat să ne mai temperăm nițel entuziasmul când vine vorba de rezolvat trebșoarele, indiferent cât de banale ar fi acelea, cu Statul nostru atât de minunat făurit. Trec peste  ANAF unde, ai n-ai treabă, trebuie să aștepți două săptămâni batute-n cap pentru două “click-uri” și un “print”, c-atâta le ia să afle dacă ai plătit taxa de primă înmatriculare au ba, sunt dispus să uit, dă-i în mă-sa, dar aș zăbovi nițel asupra pasului 2 (și cel mai mișto) din epopeea punerii în circulație a unui vehicul în România Secolului 21: procedura de înmatriculare. E muuuuuuuuuuuu-aaaaaaaaa! E sublimă!

…………………………………….

O scurtă povestire: Acum mulți ani am cumpărat un vehicul în Germania. M-am dus la showroom-ul unui pasionat restaurator de mașini, îmi pică cu tronc o mașină, una dintre cele foarte multe pe care le avea dispuse ordonat ca pe un raft cu mașinute “Matchbox”, o scot la drive test, o ador, o cumpăr. Omul face factura, eu virez banii, banii îi intră în cont și acum trebuia să facem actele. Omul iși cheamă asistentul, un puștiulică pe nume Johann, și ne trimite împreună la autorități ca să întocmim formalitățile necesare trecerii vehiculului în proprietatea mea. Johann se uită la ceas și zice: “Mein Gott, azi e joi, să vezi cât timp o să pierdem la oficiul de înmatriculări!” 

Mă uit la el atent, îl văd că e realmente îngrijorat, încep să simt niște frisoane urmate imediat de valuri de transpirație imaginându-mi ce e mai rău. Nu prea mai aveam bani de pierdut prin hoteluri așa că-l întreb c-o juma de gură: “Explică-mi, te rog, ce înțelegi prin pierdere de timp?” -“Putem sta chiar și O ORĂ!” zice Johann către mine cu aerul că mă dă pe spate. Mai e cazul să vă spun că l-am lăsat cu gura căscată când m-a văzut crăcănându-mă de la atâta râs?  – “O ORĂ, zici?! Ha, ha, ha… ia încearcă să-ți imaginezi ce-nseamnă să stai la rând o săptămână sau poate chiar două. Alteori poate și mai mult de atât. Doamne, de mult n-am mai râs atât, ești chiar nostim, știai? Hai să mergem” Acolo am vizitat trei birouri; la unul mi s-a înmânat un card precum cel bancar, la al doilea mi s-au cerut documentele mașinii, mi-au băgat cardul într-un POS și mi l-au returnat iar la al treilea mi s-au făcut numerele de înmatriculare. La sfârșit am băgat cardul într-un “vending-machine” unde mi-a afișat cât datoram, am achitat, mi-am luat numerele și pa și pusi. A durat maxim 45 de minute cu tot cu resuscitarea unui moș răpus de un mic infarct pe care l-am întâlnit prăbușit pe treptele clădirii. Trecând pe lângă el, mi-a atras atenția și recunoscând simptomele l-am călărit instantaneu. Puștiul s-a panicat că românul din mine n-are nimic sfânt în el și că nu ezită să nu violenteze pe cineva chiar și dacă acel cineva e în etate, și striga la mine că “N-are nimic, se odihnește și atât. E obosit” … – “E obosit o pulă! Sună la 112! Acum!” L-am întrebat cu puțina germană pe care o știam “Herz?” iar când moșul a dat din cap Johann mai să leșine. La întoarcere, tot drumul și-a reproșat că el ar fi trecut nebănuitor pe lângă bietul om și mi-a mulțumit în numele orașului, land-ului, întregii germanii și a Universului Teuton că am fost pe fază… mă rog, d’astea. L-am lăsat din nou mască când m-a auzit râzând de timpul de răspuns al ambulanței chemate la fața locului. Pesemne că era undeva pitită pe după un colț iar băieții stăteau la o cafea și la un nes, ceva…

…………………………………….

Mă-ntorc la arta înmatriculării unui vehicul în Țara Lucrului Bine Făcut. Două săptămâni a durat muiala cu ăia. Este o bătaie de joc organizată atât de nemțește încât e ireproșabilă din punctul ăsta de vedere. Jos pălăria, n-are cusur. E o artă în sine și consider că-i mare păcat că nimeni nu s-a gândit s-o facă studiu de caz la Harvard sau la Cambridge, c-ar avea și ăia ce învăța de la noi. Cel puțin, ar învăța să nu se mai plângă așa de ușor la primul “sughiț”. Noroc c-am delegat pe cineva să se ocupe de partea asta pentru că-n alte condiții eram într-o celulă pentru tentativă de genocid…dar chiar și așa tot n-am scăpat. După ce am întocmit un biblioraft întreg de acte, cu taxele plătite și după ore și ore de stat la rând, tot a trebuit să mă duc la dânșii ca să mă vază la chip. Mișto. M-am dus, nu-i bai, dar am specificat că vehiculul nu are prevăzute locașuri pentru tablițe cu numere “clasice” și că mi-ar trebui două “tip motocicletă”. Plătesc pentru ele, mi se refuză dreptul la două “tip motocicletă” și mi se aprobă una singură. OK. Azi mă duc să-mi ridic tablițele și actele mașinii și ce mi-e dat să văd când pun mâna pe numere? Un număr clasic (asta știam) dar în loc de unul tip motocicletă primesc o pleașcă atât de mare încât instantaneu m-am gândit c-o să-mi dubleze consumul de benzină. E cât o velă de ambarcațiune, fraților. Când am încercat să argumentez, să explic, să mă justific de ce nu mi-e de folos, omul mi-a spus sec: “Așa zice la lege” și mi-a închis gura.

Curul Jeep-ului are tablă pentru număr maxim 20×15 iar ce mi-au pus ăia-n brațe e mai mare ca o coală A4. Vă jur! Legea-mi cere să montez tăblița în locul desemnat de fabricant, prevăzut cu lumină specială, la vedere… Ei bine, dacă-l montez în locul cu pricina sigur nu mai alimentez mașina cu benzină în vecii vecilor pentru că stă fix pe capacul bușonului iar de deschis pulea mai poate rabata cearceaful ăla, asta una la mână, dacă-l montez pe axul capacului nu mai alimentez niciodată cu benzină dar nici ușa portbagajului n-o mai pot deschide vreodată; dacă-l montez excentric mai mult ca sigur că tranșez arterele trecătorilor nefericiti care au nenorocul să treacă prin stânga mea sau zgârii mașinile din trafic… E monstruos! E clar, nu știu dacă asta e o practică curentă dar am hotărât că trebuie să mă cer în audiență la Sefului Poliției Circulație. În oricare altă parte aș căuta să-l montez mă costă o mică avere, timp și nervi să improvizez ceva decent și nu mi se pare normal deloc așa că-mi bag pula-n vela lor și cer să mi se aprobe o tăbliță mai normală la cap. Bine că se cacă ăia de la Ferrari să studieze fiecare floc mai răsărit de pe mașinile lor în tunelul aerodinamic ca să combată coeficientul de frecare și vine Poliția Română cu o bartai tabla smulsă ca de pe peretele clasei și ți-o montează ca pe un plug doar ca să “cetească” ei mai bine infractorii. Ce recunoaștere prin satelit domle? Cu așa număr pe mașină nici nu știu de ce mai ies în trafic. Tot ce trebuie să facă e să stea cu schimbul pe fereastră, să bage o țigară și să dicteze numerele mașinilor care le trec pe sub nas pe o rază de 10 km altui polițist care stă în cur la birou și mâzgălește amenzi.

Mă rog, văd cum o scot la capăt. Azi am strâns ce mai era de strâns pe unde am umblat și i-am reglat unghiul de fugă “redneck style”. E super simplu. Tot ce trebuie să măsori sunt distanțele din fața și din spatele roții. Ele trebuie să “cadă” toe-in, adică, ușor închise pentru că dacă te deplasezi cu roțile deschise sau “toe-out” pierzi ușor controlul vehiculului și riști să ieși în decor. Simplu ca bună ziua.

Pentru mâine mi-am propus să schimb fluidele, fișele și alte asemenea mici rahaturi…

…mda, Alice în Țara Minunilor Bine Făcute… ‘tu-vă mama voa…