“Unde vrei să mai mergem?” -“Nu știu. Hai să ne plimbăm fără nicio țintă” și de mână am pornit aiurea și agale pe bulevardul super aglomerat. Eram la Paris de o zi, rebifaserăm deja toate locurile noastre favorite de pe listă într-un traseu pe care constat (nu fără o nedisimulată satisfacție) că-l optimizăm de la o vizită la alta, așa că aveam timp berechet să explorăm orașul dintr-o cu totul altă perspectivă, una nouă, aceea de simpli îndrăgostiți la a doua tinerețe aflați în Orașul Luminilor, fără voci plângăcioase care să ne asurzească la tot pasul și fără mânuțe agățate de poalele hainelor.  De ce nu? Pentru mine plimbatul de mână cu ea e la fel de plăcut ca amintirea așteptării grișului cu lapte pregătit în tihnă de bunica în diminețile copilăriei mele așa că i-am cuprins palma cu entuziasm și, cu pieptul umflat, am pornit în pas de defilare. Avion aveam ziua următoare, târziu, așa că ni se rupea de timing și de pregătiri, sâmbăta aia avea să fie numai și numai a noastră. Căscam gurile la spectacolul străzii, ne opream oriunde aveam chef, am luat masa la un bistro chic unde ne-am răsfățat cu câte un pahar de vin, ne-am băut cafelele la un altul și tot așa.  “Hai să dăm o raită și pe aici? Vrei?” mă întrebă ea în fața lui Galerie Lafayette. – “De ce nu? Hai” și am urmat-o plin de indiferență în purgatoriul portofelelor.

Înăuntru, deloc pe placul meu, am găsit vânzoleală mare, cu precădere la cosmetice și la parfumuri. Au cocoanele alea, domle’, un apetit pentru pomade și pentru miresme de te ia cu friguri. Peste tot pe unde-mi cădeau ochii vedeam mâini înfipte cu lăcomie în fel de fel de recipiente elegante deținătoare de creme, mai mici sau mai mari, vedeam tipe elegante cu fețele îmbălsămate conversând copios pe marginea proprietăților miraculoase ale irurilor în discuție în timp ce-și miroseau palmele și și le frecau de chipuri la îndemnul vânzătoarelor super amabile pentru a le dovedi calitățile de netăgăduit. Beleam privirile la spectacol prăbușit în superfascinație. Nu m-am putut opri să constat că cele mai aprige și înverșunate dintre cumpărătoare erau sărite binișor peste 50 de ani și că-n cazul unora nici dac-ar fi dormit imersate într-un recipient imens plin de cremă c-un snorkel în gură nu mai exista nicio speranță, așa că mi-am văzut mai departe de drum cugetând că războiul pe care-l lăsam în urma mea era unul pierdut…

Erau reduceri. Așa se și explica nebunia la care asistam oriunde ne-ar fi purtat pașii prin Templul Pierzaniei și deja mă cuprinseseră regretele că am fost de acord s-o urmez dar de dat înapoi nu mai puteam da. Spulberam toată buna dispoziție de până atunci așa că mi-am afișat o mină tembelă, de alcoolic în magazinul cu spirtoase, și ascultam cu atenție, absorbit, fără să pierd niciun cuvânt, toate aprecierile iubitei mele legate de țoalele inerte înșirate pe șirurile interminabile de ștendere precum carcasele vitelor sacrificate în abatoare. Aici, jos pălăria, domnilor, trebuie să le recunoaștem talentul de exploratoare. Dacă în oricare altă împrejurare sunt agitate și explozive ca nitroglicerina de fugim ca iepurii în bătaia puștii când le apucă amocul, când vine vorba de “săpat” printre textile femeile au o răbdare aproape neomenească. Bunăoară, am nevoie de un tricou. Nu știu exact ce caut, nici nu știu dacă s-a importat, sau chiar mai mult, dacă s-a inventat, așa că fără nicio așteptare intru în magazin, mă duc țintă la rafturile cu așa ceva și vă garantez că-n zece minute ies cu patru tricouri înfipte adânc într-o pungă, cu bonul în mână și transpirat de la atâta stat la coadă. Cand femeile au nevoie de o textilă, nu știu exact de ce anume, să zicem o eșarfă, mai întâi și-o imaginează stând în fața unei oglinzi, “hmm, îmi lipsește o eșarfă… trebuie să fie pe albastru, cu buline albe și cu dungi roșii. Ceva de gen” apoi le vezi cum ies pe ușă ca taifunul.

Evele noastre, indiferent de vârstă, de fire sau de educație, cu toatele sunt capabile să pășească în interioarele boutique-rilor sau mall-urilor, undeva cândva în anul 2000 BC, și garantat vor ieși abia în 2016 AD, dar NUMAI după ce au răsfoit cu degețelele lor fine și delicate miliardele de cârpe leșinate, unele croite pizdiș și alandala după aprecierile mele, sufocate umeraș lângă umeraș pe kilometri de bare lucioase din inox. Incredibil! Eu mă tund de două ori între timp, beau vreo patru litri de cafea, mă piș de opt ori, fumez două pachete de țigări, iau o gustare frugală, citesc câteva pagini de știri, vad vreo 40 de clipuri pe Youtube, joc în jur de trei serii de Candy Crush și rămân și fără baterie iar când într-un sfârșit lui Hades i se face milă de mine și-mi eliberează jumătatea din burta iadului o văd cum flutură o pungă mititică, ca de medicamente, în care, spre șocul meu, descopăr eșarfa albastră cu buline albe și cu dungi roșii… What the fuck?! Am ajuns la concluzia că am devoalat o superconspirație mondială. Cred cu tărie că Sindicatul Fashion a corupt cu miliardele lui toți medicii neonatologi din lume, pe care i-a convins prin mită sau amenințări directe ori indirecte să implanteze câte un microcip în mințile fiecărei fetițe proaspăt născute astfel încât Organizația să aibă acces real-time la orice idee legată de boarfe pe care Evele noastre și le-ar imagina 24/7. Atfel nu-mi pot explica de niciun fel povestea cu eșarfa.

-“Red Alert, Red Alert, avem o situație reală! Acesta nu e un exercițiu. Repetăm: avem o situație reală! Toată lumea să-și ocupe locurile. Commander Lagerfeld, preluați controlul”

-“Vreau să-mi aducă careva un Low-Fat-Lemon-Mocca-Rapsberry-Frappucino. Mulțumesc. Comanda la mine, time is critical: mătasea – sunați furnizorul; designer – Tom Ford. Sculați-l acum; deci, eșarfă albastră, buline albe și dungi roșii. Contactați-i de urgență pe experții în culoare, buline și dungi. Acum, God damn it! Unde e cafeaua cerută? București e GMT + 2…”

-“Commander Lagerfeld, Shanghai e pe fir”

-“Wăn shàng hăo Mister Lee, ai primit schițele, avem nevoie de 10 modele. În cât timp sunt gata?”

-“Sunt deja pe drum. Am trimis cele 10 modele solicitate și, complimentary, patru fake-uri pe care le va găsi înșirate încă de ieri pe toate tarabele din Obor”

-“Wow!, eficiența dumitale depășește toate așteptările. Nu încetezi să mă uimești, Mister Lee. Xie xie. Over and out. Bam! … Ladies and Gents, așa se rezolvă o situație de criză.”

– “Poftiți cafeaua Dvs, Commander…”

Revin, la povestea cu Parisul… O urmez pe scara rulantă la unul dintre etajele superioare, fac stânga și dau nas în nas c-o vânzătoare îmbrăcată de parcă i-ar fi căzut în cap cel puțin cinci ținute deodată. Arăta ca o sperietoare de ciori îmbrăcată după colecția primăvară-vară Homeless Chic. Parcă simțind revolta din mine, o aud pe soția mea șoptindu-mi în ureche: “Ann Demeulemeester” -“Ce Ann Demeule-ce-zici-tu? Asta-i hal să ieși pe ușă? Sunteți nebune!

Etajul fusese devastat de hoardele avizate din timp așa că mare lucru nu prea rămăsese expus pe nicăieri, excepție făcând probabil vânzătoarea pe care nu reușiseră s-o dezbrace pentru că nu stătea locului deloc. N-am făcut mai mult de trei pași și soția apucă un umeraș pe care se odihnea traumatizată de experiența reducerilor o rochie lungă gri, ca din mătase. Mie nu mi-a spus nimic insă percepusem un vibe în aer că soției mele îi căzuse cu tronc. Era ultima bucată, redusă de trei ori, deci la un preț ridicol cu care ți-ai fi cumpărat o pereche de mănuși mai fine așa că why not… Intră în cabina de probă și cu secunde înainte să iasă la lumină, de undeva din tavan vocea inconfundabilă a lui Jamiroquai imi inundă urechile, într-o sincronizare perfectă, cu una dintre melodiile mele favorite: “Talullah”. Nu știu pe cine să dau vina pe Paris, pe lumina din încăpere, pe designer, pe culoare, pe material, pe Jamiroquai, pana mea, nu știu să vă zic, dar persoana care a ieșit din cabina de probă mi-a ridicat pulsul de la 0 la 100 în sub trei secunde și n-a apucat s-o mai dezbrace că deja băteam tarabana la casa așteptând să vină cu rochia. Redusă sau nu, fâs, nu conta căci aș fi luat-o fără să mi se clintească vreun muschi pe chip.

Recent am revăzut rochița cu pricina atârnată pe un umeraș, am apucat-o cu două degete, m-am zgâit la ea îndelung și spre mirarea mea n-am mai simțit nimic cu toate că sâmbăta pariziană mi-a rămas la suflet, și ori de câte ori imi aduc aminte de ea mi se-ncălzește inima. Apoi mi-a picat fisa: nu rochia aia, bat-o vina, mă zăpăcise, ci jumătatea mea de două decade și mai bine de atât, a mea Talullah, aceeași, proprie și personală…