Stau pe curu-mi și privesc la nenorociții ăia de pivoți nevenindu-mi să cred că am ajuns la concluzia că ideea de a-ți cara tot frigiderul la subțiori până la piață ca să-l umpli cu mâncare nu e chiar una de lepădat. În cazul de față asta s-ar traduce prin desfăcutul întregii punți și căratul ei cu totul până la presă în loc de vâțăvercea… Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că e și asta o opțiune de luat în calcul dacă nu m-aș fi izbit de încăpățânarea lor ca de un zid masiv din beton. Judecându-i strict după mărime tindeam să-mi imaginez că schimbatul lor este o problemă de minute, cam ca la schimbatul ștergătoarelor de la parbriz, dar realitatea mi-a pleznit două labe peste ochi de am văzut stele verzi. Priveam la clipurile postate pe Youtube plin de spume la gură invidiindu-i pe băiețași cum își demontau pivoții de parcă scoteau morcovi din răzoare în timp ce la mine nu ieșeau nici după cinci zile de bombardament cu ciocane alternate cu flacără. WTF?!  Bulangii ăia mici ai mei stăteau cramponați cu mâinile, cu picioarele și cu dinții de pereții portfuzetei de unde mă scuipau sfidători ori de câte ori mă apropiam de ei iar situația tindea să devină cretină rău. Și-au tot bătut încontinuu joc de mine dar am decis că ajunge și (mai mult la îndemnul prietenului meu mecanic) am cedat, mi-am călcat în picioare mândria și am fost de acord să fac the inconceivable, adică am plecat la piață cu frigiderul după mine. Am tras puntea după mine trei etaje până jos, la presă, și acolo, de ciudă, le-am dat un omor pivoților cu barosul de 10 kg în numele tuturor mecanicilor din lume care au avut de tras în mod similar de pe urma lor. I-am făcut chisăliță apoi i-am înlocuit cu alți patru, noi și speriați la maxim. Desigur că n-aș fi reușit de unul singur, ci în patru oameni. Trei țineau de punte și unul dădea cu sete. Câteodata trebuie să gândești out of the box iar noi, românii, se știe că excelăm la capitolul ăsta. Vorba lui Old Bill, “Totul e bine când se sfârșește cu bine”, nu?  Rezultatul contează.

Acuma na-ți belea, am curățat capacul diferențialului (cu tot cu cele zece șuruburi) și după ce l-am slefuit, tratat, degresat, dat cu primer, vopsit și montat la loc m-au apucat nervii când am văzut contrastul cu restul punții. Efectiv mi s-au înmuiat genunchii numai la gândul că și restul punții merita un tratament similar, numai că nu e chiar atât de simplu pentru că tot ansamblul nemernic cântărește aproape 100 de kilograme, e oțel supercălit și ca să-l pregătești de vopsit trebuie rotit pe toate părțile și ultima oară când m-am privit în oglindă nu eram chiar Mister Olimpia. Alternativa ar fi să-l cocoț pe o girafă de atelier și să-l lucrez dându-i roată cu sculele. Hai că fac rost de o macara…dar cât praf și câtă rugină urmează să scot din puntea aia, Dzeule!… Dă-o-n mă-sa de rugină, în ritmul ăsta nu mai termin niciodată mașina. Veșnic se va mai ivi câte o piesă (sau de ce nu, chiar o zonă întreagă) care nu va arăta bine prin comparație cu piesele proaspăt tratate și astfel ajung la balamuc. Sunt vlăguit. Altădată. Oricum vine iarna și după ce dau ăștia cu sare o să se estompeze tot, mi-am depășit deja tot bugetul alocat și mi-e că dacă mai zăbovesc mult cu ochii pe el cine știe peste ce “defect” mai dau.

 Când ziceam că am economisit banii pe care i-aș fi dat pe presa de pivoți mă bucuram teribil însă minute mai târziu am descoperit că rulmentul față-stânga “agață” și brusc s-a bășit popa-n biserică. Un rulment costă cât o trusă bună deci ce-am luat pe mere am dat pe pere. Na-ți-o frântă că ți-am dres-o. Mă rog, c’est la guerre.

Anyfuck, mai am o jumatate de arc de vopsit, cătușele, de curățat câteva șuruburi apoi gata, montez totul la loc, trec la geometria roților, schimb saboții frână pe spate și Amin! E mai simplu când vine vorba de motociclete… Zic eu.