Incredibil domle’ ce-ți poate declanșa un rahat de carte veche în două volume, cumpărată de pe taraba unuia cu ochelari cameleon pe nas cu numa’ 5 Roni bucata: o cufureală intelectuală de toată frumusețea. Să mă explic…

Aceasta este harta cu teritoriile aflate sub stăpânirea Imperiului Otoman între 1860-1923 iar dacă întrebarea “de ce Dzeu se omoară ăia pe capete în tot Orientul Apropiat și – cu mici excepții – pe tot cuprinsul Nordului Africii?” nu vă dă pace deloc, aflați că răspunsul este cuprins într-ânsa tolănit la soare, expus la vedere în mod deșanțat în toată splendoarea sa, și că tot ce trebuie să faceți e în plus e să “cereți lumină” de la o sursă secundară, aș zice oarecum neverosimilă dar cât de poate de competentă, și anume scriitorul britanic Thomas Edward Lawrence, sau mai pe scurt T. E. Lawrence. Dacă numele lui sună alarmele în memoria noastră doar pentru o mică parte dintre noi, restul aflați că atunci când pomenim de T. E. Lawrence ne referim la faimosul și romanticul personaj istoric (erou în trei filme celebre, într-unul interpretat magistral de Peter O’Toole):  Lawrence al Arabiei. 

Da, domnilor și doamnelor, același faimos agent agitator și puternic promotor al emancipării arabilor de sub stăpânirea otomană, autorul de carte, arheologul, diplomatul și ofițerul în armata Majestății Sale, participantul activ la înarmarea arabilor și la luptele duse de catre ei, cel care a detonat personal mai mult de 70 de poduri și care va muri în 1933 nu de glonț ci … într-un stupid accident de motocicletă în Dorset. Nu face glonțul ce face mobra. Da, același. Deh, motociclismul est un autre type de guerre. 

Context:

Până la 1877 otomanii stăpâneau teritorii vaste care se-ntindeau din inima Balcanilor (către Est) până la Marea Arabiei și de acolo (catre vest) până la granițele Algeriei arabo-berbere aflată sub stăpânirea Republicii Franceze încă de la 1830. E limpede că niciun francez care se respectă nu vrea să-mpartă aceeași stradă c-un turc. Cum pana mea să se ducă madam Marianne, alegoricul simbol al libertății, întruchiparea însăși a devizei “Liberté, Égalité, Fraternité” dimineața după un croissant sau după un quiche și să vază peste drum, în Tunisia vecină, un fes turcesc iar nările să i se-mpuțească de la mirosurile puternice de șaorme “cu de toate”? Aceste aspecte o umpleau de nervi pe capricioasa doamnă. Trebuiau luate măsuri. Pe de altă parte, cum în zonă se consuma în mod tradițional extrem de mult ceai, cum pizda mă-sii să-ți imaginezi că o anume nație de pe planetă ar putea sta deoparte fără să se autoinvite la dânșii acasă la un tradițional “five o’clock tea”? Locuitorii micuței-mari puteri navale n-au mai avut astâmpăr și s-au decis să ia și ei parte (și să-și ia și partea, desigur, adică cea mai mare parte) la Tea-Fest. Cum Doamne-iartă-mă să rateze dânșii așa ceva? Ia ghiciți cine venea în locul lor dacă nord-africanii consumau la greu bere? De fapt, odată cu marile descoperiri arheologice, când s-au prins că egiptenii antici ar fi fost mari beutori de bere, nemții au simțit brusc o super-atracție față de Cairo și s-au decis să facă și ei niscaiva scufundări la Sharm El-Sheikh dar nu le-a prea mers mai mult de câțiva ani.

Să revenim, deci, la oile noastre. Și la capre, desigur, pentru că ele sunt ceva mai căpoase și mai rezistente la vicisitudinile climatice atât de specifice zonei.

Europa nu-și mai încăpea în piele și petrolul devenise o necesitate. Marile puteri se călcau pe bombeuri prin metrou și se-nghionteau la tot pasul iar chestia asta îi umplea de spume pe toți, lucru lesne de înțeles.

– “Morții mă-tii Nikolai al II-lea, nu vezi în pana mea că mi-a luat lustrul de pe galoși? Nu-ți mai ajunge Estul și acu tropăi pe țurloaiele mele, ha? Dă-te-n pizda mă-tii mai încolo!” – “Să mori tu? I-auzi vere Kaiser Wilhelm al II-lea, ce zice bulangiul ăsta de George al V-lea; că cică n-are loc de noi” -” Was? Hei, du mutterficker, arschficker idiott, tu și ihre Hure aia de Marianne să ne lingeți ciubotele că v-ați întins în tot vagonul, lacomilor.” -“Quoi? Moi, putaine, măi mâncător de wursti? Ta mere este o curvă” -“Now hold your horses, Marianne, stai așa c-o iau personal; mă-sa a fost sora lui taică-miu, ce pana mea, las-o mai moale și tu. Dă dovadă de fairplay și fute-i Dzeii altfel. Lasă-l pe trogloditul de nemțălău și dă în mama lui Nikolai” -“Kak? Băi George, eu te fut în gură. Mă-ta a fost sora maică-mii, ai uitat, muistule lingător de frunze fierte?” -“Alors, bine, băi kaisere, na că-ți fut bunica-n dos!” -” What? Was? Kak? Marianne, acum chiar că ești bulangioaică, mai lasă vinul de la gură. Bunica noastră e una și aceeași. Cum s-o fuți în cur pe Regina Victoria?” -“Ta gueule, băi poponarilor! O la la, cu voi nimeni n-o scoate la liman când vine vorba de neamuri că v-ați corcit între voi de nici pulea nu vă mai distinge. Ia să mă pupați cu toții-n dos. Au revoir, espece des salope. Și muie și ție Galatasarai. Ne vedem la Istambul”… 

Mehmed VI stătea cuminte pe un scaun de lângă ușă și asista la pasele pline de mânie dintre cei patru. Sugea un rahat cu fistic și cugeta că dacă neamurile și-o trăgeau cu atâta aplomb ele între ele, doar Allah o ști ce l-o aștepta pe el mai încolo. Aman tanrim! Nimic bun nu urma să vină, asta era o certitudine pentru bietul sultan așa că și-ar aruncat în gură restul de rahat și cu lacrimi în ochi a început să consulte în ghidul de călătorie lista cu farmaciile din apropiere de unde ar putea să-și cumpere rapid vaselină… çok vaselină.

Deci, v-ați cam prins cum stătea treaba. Toți stăteau cu ochii geană pe teritoriile arabe. De ce? Oficial? Pentru că arabii erau oprimați. Neoficial? Pentru că PETROL.

Cantonat la Cairo, Lawrence este trimis la Faisal (un saudit născut la Mecca), leaderul mișcării de revoltă împotriva Imperiului Otoman, să-i ofere toate cele trebuincioase luptei. Misiunea lui era să le câștige arabilor simpatia, să promită câte-n cer și câte-n lună, să evalueze situația din teren, să scrie o listuță și să revină cu dânsa la Cairo. Lawrence al Arabiei stăpânea foarte bine limba arabă, cu precădere dialectul de Alep, le cunoștea îndeaproape obiceiurile așa că era opțiunea cea mai potrivită entru misiune. Zis și făcut. A mers după Faisal, l-a găsit, i-a câștigat simpatia și, fără să vrea, s-a atașat foarte mult de el și de cauza lui. Prin Lawrence, englezii îi promiteau lui Faisal independența și autodeterminarea, adică un mare stat Arab Unit în schimbul destrămării Imperiului Otoman. Frumos. Dar pe la spate lucrurile, ce surpriză, stăteau altfel. Britanicii și francezii își împărțiseră deja teritoriile în funcție de… wow, chiar nu m-am așteptat la asta… zăcămintele de PETROL. Nu mă-nebuni, frate! Faisal împreună cu Lawrence al Arabiei cuceresc Damascul în 1918 și cică lucrurile ar fi urmat să-și urmeze făgașul promis dar ce credeți că s-a petrecut mai departe? Surpriză, ajutorul primit venea ca, nurofenul, c-un miez amar de tot. În 1919, Faisal este silit de britanici să încheie un pact, cunoscut sub numele de Faisal-Weizmann Agreement (Weizmann fiind președintele mișcării Sioniste) prin care Faisal accepta neconditional Declaratia de la Balfour, un document întocmit în timp de război, prin care britanicii promiteau înființarea și dezvoltarea unui Stat Evreiesc în Palestina. În același timp, britanicii semnaseră un pact cu francezii, așa numitul Sykes-Picot Agreement, prin care-și împărțeau în secret (după granițele cunoscute astăzi) teritoriul Asiei Minor. Siria urma să ajungă la francezi iar sudul Irakului (bogat în petrol) la englezi. Ulterior au descoperit petrol și-n nord și s-au sucit imediat și și-au însușit tot Irakul. Lawrence al Arabiei, aflând de pactul secret nu s-a putut abține și a trădat, adică l-a avertizat pe Faisal că zorii unui nou tip de pașalâc îi bat la geam dar el a considerat că  între două rele ăsta ar fi mai mic și că vede el cum o rezolvă după. Ei bine, în ciuda abilităților lui de strateg, aici i s-a-nfundat pentru că nu avea idee cu ce fel de lăcomie avea să se-nfrunte. Era limpede că nu distingea prea bine între prieteni și inamici pentru că-i privea pe europeni prin prietenia pe care și-o purtau reciproc, el și Lawrence.

Cert e că după ce și-au văzut sacii în căruță britanicii l-au lăsat baltă pe Faisal, devenit între timp Regele Siriei Mari (cum era cunoscută acum Arabia nou-înființată) să se spele pe cap cu francezii care-și cereau de acum pământurile iar ei, și și-au văzut nestingheriți mai departe de petrolul lor irakian. Regele Faisal e alungat din Siria și o perioadă mai încolo, surpizdă, (și pentru abilitățile lui de împăciuitor între clanuri) e numit Rege al Irakului de către aceeași britanici. Deh, pesemne că s-au simțit nițel jenați de trădarea lor ordinară.

Anul de grație 1933. Între timp apar primele tensiuni între evrei și arabi; au loc niscaiva mici masacre împotriva arabilor, arabii împotriva evreilor, englezii se oftică pe Faisal, Faisal se duce la Londra să se consulte cu englezii pe tema problemelor apărute și ce să vezi, moare de “infarct” la Berna. Carevasăzică, ghinion domle’, cum ar zice unii…

Așa că arabii au scăpat de dracu și au dat de mă-sa. Teritoriile lor străbune au fost reîmpărțite arbitrar, fără să se țină cont de etnie, de apartențele tribale, de religie, de accesul la oaze, de rute comerciale, de disensiunile și de ofticile străvechi, de casă, de mamă de tată și iată cum s-au trezit “eliberații” cu garduri din sârme și granițe cu steaguri lățite peste întinderile în care odinioară strămoșii lor se zbenguiau liber bine mersi. Voiați să aflați mai multe despre subiect? Citiți și voi că pe mine m-a luat cu durerea de cap…

Hai, vă pup din mers