Mă uit zâmbind peste umăr către fericitul tată și… hait… în spatele meu bătea vântul. Mă-ntorc speriat către asistenta care după toate aparențele vorbea cu mine și încerc să îngaim ceva dar ea mi-o ia înainte și-mi zice “da, Dvs, felicitări, aveți o fetiță”. 

Dar eu fusesem asigurat că avem un băiat. Cel puțin așa mă mințise specialistul de la Municipal. Bine, era anul de grație 2000 și aparatura poate că nu era cea mai performantă dar chiar și așa, nu pot crede că medicul ăla se chiombea în ecran ca poetul prăbușit în visare și că scotea câte un iepure din joben odată ce era tras de mânecă de către părinții deja alarmați de minutele-n șir de tăcere. Era un bou, ca mulți alții pe care-i găsești în mai toate domeniile. Culmea e că odată ce mi-a dat vestea am început să am regrete teribile că nu-i fată. Visam la o fetiță bălaie, veșnic ciufulită și distrată, care cu brațele ei micuțe să se repeadă la mine din senin și să mă strângă puternic în timp ce-mi spune “te iubesc tati”. Ei bine, după toate aparențele ruga-mi fusese aprobată de Etajul Superior. Mi-am primit fetița exact așa cum o comandasem.

Sprijineam ca și paralizat peretele maternității cu tâmpla strâns lipită de suprafața rece și încercam cu greu să diger informația proaspăt primită; deci pa și pusi echipamentul de fotbal american, și hello Barbie. Toți membri familiei mele (numeroasă și gălăgioasă ca un cor de gâște excitate) trecuseră în grupuri-grupuri pe lângă mine pe la proaspăta mămică, numai eu stam c-un buchet de flori în mână stană de piatră și cu privirile proptite-n gol. Aud vorbe-nfundate și simt cum o mână-mi face vânt către salonul de nașteri și, pâș pâș, mă deplasez mașinal către un capitol nou și chiar important din viața mea. O asistentă mă întâmpină, mă apucă de mână și-mi arată un iepure cianozat, botos și exosftalmic ca o broască .“Iată și fetița Dvs” zice către mine plină de căldură femeia. Bine, căldura din glasul ei fusese “alimentată” potrivit și-n acord cu tariful vremii așa că, explicabil, asta plătisem, asta primeam. Mă holbez speriat la broscoi apoi o întreb ce face soția mea. Asistentă mă ia de aripă și-mi face vânt într-o încăpere, unde vă jur că n-am remarcat dacă era singură sau nu, și acolo era ea, speriată și plânsă toată – “Credeam că ești supărat pe mine. Nu-i băiat, e fetiță și e urâtă ca o broască”… – “Ce tot spui acolo?! Ai inebunit?! E o prințesă! Avem o fetiță” .. -“Sigur nu ești supărat pe mine?… -“Cum să fiu supărat pe tine? Te ador pentru cadoul făcut”

Nimeni nu te pregătește pentru rolul de părinte. Pizda mă-sii, te duci și-ți cumperi un amărât de prăjitor de pâine iar el îți va fi livrat c-o cărțulie groasă ca DEX-ul, în patru limbi, cu instrucțiuni cu privire la modul de întrebuințare, unele de-a dreptul halucinante, cum ar fi: să nu-ți prajești pâine în timp ce faci baie cu spume și săruri. De ce ai face-o? Ei bine, dacă orice aparat nenorocit vine cu-ndrumar gros cât Biblia, copiii au prostul obicei să apară pe lume fără așa ceva, și știu sigur pentru c-am răscolit toată cutia după. Dzeu ți-i aruncă-n brațe și-ți spune -“Ți-a plăcut hâța-hâța, nu-i așa? A fost bine, nu? Au fost cele mai mișto 5 minute ale tale cu țigara de după cu tot. Grozav! Na-ți recompensa: muncă silnică pe viață!

Euforia nașterii primului copil trece destul de repede. De unde la-nceput n-ai loc nici să tragi o bășină de neamurile adunate-n păr claie peste grămadă peste tine, înghesuite-n sufletele proaspeților părinți și puse pe dat sfaturi nesolicitate, la două zile după, vântul rostogolește scaieții în viața ta ca-ntr-un orășel părăsit din Vestul Sălbatic. Nici țipenie de ajutor. Mi-am luat consoarta și creatura gălăgioasă și hai toți trei acasă unde ne-am pus pe despachetat.

La inceput am bâjbâit plini de stângăcii apoi ușor ușor, cu fiecare zi scursă ne-am cam dumirit noi cum se setează la nivel “basic” un sugar; sterilizarea biberoanelor, lapte praf, colici, ture de zi și de noapte ca la oțelării, pârțuri care ne strâng, picături de lămâie, râgâieli…tot tacâmul. Apoi când am crezut că ne-am prins cum stă treaba, hop primul dințișor. Mă-sa de treabă! Află ce-l deranjează și dă-i cu cremițe pe la gingii. Gata, ne-am prins și cum funcționeză. Să ne odihnim. Credeți? Urmează primii pași urmați de buze sparte, plânsete, degețele prinse prin sertare. Uf!.. Să ne tragem sufletul… Îhâ!..da, da!… “S-a urcat pe o scară de aluminiu și o juma de oră am implorat-o împreună c-o vecină să stea locului ca să nu cadă-n gol de pe casă. A trebuit să ne cocoțăm sus după ea”… Și eu și nevastă-mea am rămas paralizați…  WTF!!!

Să ne relaxăm, bine că nu s-a petrecut ceva grav. Sigur. Vomită deja de o lună și un medic, alt”specialist”, al nu-știu-câtelea, mă asigură că-i o vărsătoare. “E Balanță” îi răspund eu “și e o vărsătoare de o lună încoa. Eu sunt Rac de o viață și nu borăsc decât după ce beau ca porcul – na, poftim și-o referință la zodiacul chinezesc”. Așa am descoperit Budimex, un spital dintr-o altă lume, ca de pe front din Alep, unde adânc înfipți în tranșee, medicii stăteau ciuciuliți și iar pe deasupra lor zburau obuze orăcăitoare și mucioase lansate de prin toată țara ca din Orgile lui Stalin în contraofensivă pe Volga. Frate, curgeau pe bandă rulantă și toți borau în cor o apocaliptică Piano Sonata No. 14 de J. S. Bach. În aparență toată țara suferea de o enterocolită acută. Am trecut și de asta.

Prima zi de grădiniță. Inimi frânte, copilul plin de lacrimi și de muci. Prima zi de școală. Emoții, părinții plini de lacrimi și de muci. Prima idilă. Mama amuzată, tatăl amuzat ca după un examen la prostată. Și abia de acum încep cu adevărat problemele.

Deci, ne-am prins cum se reglează chestiile de bază cum ar fi papa, caca, pipi, somnul, mersul, fuga, căzutul, vorbitul, îmbăiatul, îmbrăcatul, apoi învățatul dar oare toate astea ne-au făcut părinți cu adevărat?

Bine ați venit la Cursul de Programare Avansată 101. “Ia să vedem, ce aveți voi pe acasă? Băiat? Lucky bastard, ai traz lozul câștigător, treci la dreapta și mai în spate. Tu ce ai? Fată? Oooooo, Domnilor și Domnilor (că doamnele tind s-o ia mai lejer), toată lumea a auzit de ea dar niciunul n-are nici cea mai mică idee ce e o “tragedie greacă”; ei bine, cam așa arată una! D-aia și arăți naibii în halul ăsta! Treci la stânga, ia loc în primele rânduri și servește-te în voie de la bar cu  ce vrei tu. O meriți.”

De la opt ani în sus copiii încep să-și îmbrățișeze “sexul din dotare” și din acel moment natura începe să rânjească cu cinism la tați. Fetele pierd teren fizic dar câștigă la capitolul viclenie și manipulare. Manipulează instinctiv tot ce prind în raza lor de acțiune și pe zi ce trece devin adevărate experte în arta cu pricina. La-nceput își fac mâna pe fraierii de tați. Îi conving că Universul e pavoazat cu roz în zece nuanțe iar idioții pun botul și, treptat, nici nu mai bagă de seamă că-și recunosc mașinile prin parcări după haloul pink ca de neon ce le-ncojoară. S-au obișnuit ca la deschiderea portbagajului să le cadă pe picioare păpușele, pampoane, cordoane, umbrele și biciclete candy, nu mai comentează când extrag actele mașinii (la solicitarea gaborilor) dintre munți de agrafe-gărgărițe, pampoane, riți-piți-uri , cordeluțe etc și nici nu mai reacționează când trebuie să facă funde la rochițe sau când trebuie să impletească părul într-o cunună. Mission accomplished. De acum tații sunt zombificați complet. Fetele trec la Level Two: TELEFONUL. Scuze, smartphone-ul… IPhone model “lastgenereișăn” dacă se poate. Pentru ce? Oficial: “ca să știți unde sunt și ce fac”. Un căcat! Adevărul e că singura lui menire e ca să se spioneze între ele; care cu cine mai iese, care cu ce s-a-mbrăcat, care pe unde a fost, care ce freză nouă și-a tras, care cat de cool mai e. Părinții oare știu vreodată cu adevărat UNDE sunt și CE fac? Fâs. Niciodată n-o să știți. Manipulare totală. Dacă vreodată vă trece prin cap să scobiți prin telefoanele lor o să vă speriați îngrozitor. Sfatul meu e să n-o faceți. Ce nu știți nu vă afectează. O să descoperiți în îngerașul vostru ingenuu “the dark side of the moon”

Apare primul crush adevărat. Pasiune, foc, euforie, melancolie, fulgere și trăsnete, urși imenși din pluș care dislocă 5m3 de aer din casa ta, trandafiri la fiecare două zile, bomboane iar numele lui e pe buzele ei mai des ca bătăile de inimă. Desigur, tatăl (că d-aia e paznic la stână, nu?) nu suspectează nimic mai bine de o lună. Apoi mamei i se face milă de prost, își folosește doar 10% din capacitățile de manipulare, îl ia binișor deoparte și-i dă vestea cea mare. Tatăl care toca ceva in acel moment pentru o supă, la auzul veștii toacă și toacă și toacă și toacă și toacă … cu privirile pierdute sperând ca cerul să se despice și ca o mână uriașă să-l apuce pe sus și să-i facă vânt undeva într-o lume paralelă, adică în lumea lor virtuală plină ochi de mașinării, bărci, avioane, ceasuri, trenulețe electrice, traforaj etc… unde nu găsești nici picior de femeie. Dar n-a fost să fie așa, și de dragul mamei și al fetiței, tatăl își înghite ragetele de leu rănit. “OK, dar numai dacă respectă următoarele reguli: să fie respectată, fără poze compromițătoare, idem fără mesaje de gen, fără tâmpenii, fără fără fără fără”… și pe măsură ce le tot enunța a realizat că de fapt în sinea lui se-ntreba pe unde rătăcise Ceasul Timpului pe care-l voia dat înapoi cu 14 ani și câteva luni exact în momentul în care în toiul febrei îi punea întrebarea: “ești sigură că vrei? Și eu.”

Urmează întâlnirea de gradul doi: băiatul. Se putea mult mai rău de atât. Urmează întălnirea de gradul trei: părinții băiatului. Culmea, i-a plăcut mult ba chiar s-a atașat de ei. Apoi are loc explozia celor 10 kilotone de energie atomică: despărțirea. Plânsete, răgete, furii, disperare și panică în sufletele părinților. Repede, ce pula calului scrie în manual la Troubleshooting? Care manual? Idiotule, a venit pe lume fără manual, ai uitat? Improvizează și tu ceva. Scoate-o din priză, apasă fel de fel de butoane în combinații cât mai sucite…vezi…descurcă-te. Ah, cât de simplu era cândva; două măsuri de lapte praf la 60ml de apă călduță și trei stropi de lămâie într-o linguriță (just in case)… Și acum ce fac? Ce fac cu oamenii ăia pe care i-am cunoscut și pe care i-am plăcut? Nu-i pot ne-cunoaște la loc!  Și cum să reacționez dacă mă văd cu ei? “Puiule, nu-i ceea ce crezi; pur și simplu am dat nas în nas cu ei. N-a fost o întâlnire premeditată”. Nu merge. Adevărul e că nu le port nicio ranchiună lor, ci dimpotrivă… Chimia bat-o vina, ea i-a despărțit pe copii. Lasă că trec eu peste. Sunt băiat mare. Sunt… futu-i pasca mă-sii cred că-mi pierd mințile…mi-am amintit că am două fete.

Pizda mă-sii, pe unde oi fi rătăcit Ceasul ăla?…