N-am mai scris cam de multișor dar, știți ceva, nici că m-a măcinat prea tare. Nu că m-am simțit vreodată obligat de ceva (sau de către cineva anume) s-o fac cu constanță însă, inițial, când mi-am pornit “jurnalul”, exact asta-mi și propusesem să fac: să scriu zilnic câte ceva despre mine, ca și un exercițiu “kegel”, dar al minții. Am hotărât c-o fac pentru mine (în principal) și doar dacă este cazul, și pentru cei ca și mine, la fel de speriați de viață, așa, ca să-i asigur că nu sunt singurii angoasați pe planeta asta, și că-n consecință, n-au de ce să-și facă griji prea mari. Am debutat în forță și am ținut-o langa, neobosit, cu pedala “blană” binemersi pentru o lună sau două, dar în timp am realizat că-mi era absolut imposibil s-o fac “a la long” fără nicio întrerupere.

Convenția avută cu mine însumi a fost, încă de la bun început ,că dacă tot urmează să povestesc despre mine, apăi musai tre’ s-o fac onest și big-style, adică să baletez “full-monty”, cu toate bunele și cu relele mele, la pachet, cu zero compromisuri. “Minunată idee” a rostit soața mea și  inițial a imbrățișat ideea pe loc. Ba mai mult, chiar mi-a lăsat impresia c-o face și cu bucurie in glas, dar, săraca, când a realizat că ideea mea despre balet e să mă fâțâi nud pe poante, și din când în când să mai bag și niscaiva genoflexiuni, ei bine chestia asta a umplut-o de groază. N-a trecut mult și mi-a futut peste bot un democratic și foarte British căluș “D-Notice”, o cenzură rece ca apa mării in februarie, care, cu mâna pe suflet, mi-a cam scurtat “elanul”. Dai prea multe detalii, sunt prea specifice, oamenii judecă de cele mai multe ori greșit etc … cum suna reclama aia? “Prea cutare…prea ca la țară“… Sincer, mă așteptam la o atare reacție. Nu-mi explic de ce a durat atât de mult și nici n-o pot blama prea tare căci ea este întruchiparea discreției absolute. Dar cu gusturi indoielnice la bărbați, zic io, din moment ce m-a luat pe mine, gură-spartă și ditai extrovertitul de soț, până ce moartea (sau vreo fufă extrem de determinată) ne va despărți. Carevasăzică, acum se pune problema diferit: cum să scriu eu despre mine fără să le amintesc pe ELE, fetele mele, partea cea mai substanțială a existenței mele, sursele tuturor necazurilor dulci dar și a fericirii tembel-absolute de care am parte? Să vorbești despre destinul orașului Pompei fără să pomenești de Vezuviu? Dificil, dar nu și imposibil.

…………………………

Fata cea mare a unei familii, nu spui care și nu spui cine…bine, hai să-i dăm totuși un nume: Ana… hmmm… Ana are 16 ani, deci e la vârsta la care are mere. Are o puzderie de calități, e drept, dar ca și orice alt adolescent al zilelor noastre are și livezi întregi de gărgăuni în cap.  Ana, ca și părinții ei, cunoaște limba română și cu toate astea, în mod paradoxal, ori de câte ori își vorbesc ei nu reușesc deloc să se facă înteleși indiferent de eforturile pe care ambele tabere le vor fi făcut. Bunăoară, ea spune: “vreau în Loft”. La auzul numelui clubului “Loft” ambii părinți au sarit de cur în sus cale de zece coți, și timp de patru ore după ceas, presărate pe alocuri cu zeci de mici preinfarcturi, circa 14 atacuri cerebrale și alte câteva delicii de gen, amândoi s-au străduit să-i scoată prostia asta din cap argumentând (uitând parcă să mai și respire) că o idee mai nepotrivită nici că le-ar fi trecut vreodată pe la urechi, și că n-au ei zile-ntrânșii câte ar fi de spus în favoarea opiniei lor. “Minorii, în special minorele aflate la o vârstă impresionabilă, n-au ce căuta acolo. Loft este un Mega Image al perverșilor de “clasă” cu apucături, câteodată, pedofile”. E drept că la cum le se prezintă “marfa” pe tarabă nici nu-i prea poți condamna prea tare pe bărbați; după o roabă de șampanie consumată rapid în jurul orei 17 orice minoră drapată provocator și c-o tonă de fard pe meclă poate trece drept studentă în anul doi. “Nu ai ce căuta acolo! Punct” Ana zice c-a înțeles, părăsește terasa cu telefonul în mână lăsându-și tatăl căzut ca un sac de cartofi la podea și cu mama care (aplecată asupra lui c-o pereche de stimulatoare cardiace ridicate în mâini deasupra capului) țipă din toți bojocii: “clear!” … zzzzzzz…puf!… A doua zi (asta dacă nu chiar la doar câteva ore distanță în aceeași sfântă zi) spre șocul părinților, Ana întoarce din nou buldozerul în sala oglinzilor spunându-le între două hamsii că: “vă rog, vreau și eu în Loft. Vreau și eu să văd cum e. Uite, cutărică a fost și e mai mică ca mine c-un an, cutăreasca a fost cu mă-sa, cutărică la fel. Eu de ce nu am voie?”. “Pentru că părinții copiilor alora sunt așa și pe dincolo și că n-au idee ce urmează să culeagă dacă seamănă așa ceva. Ei sunt ei, noi suntem noi. Fiecare-și crește copiii după cum crede că e mai bine”… Și tot așa, timp de 11 zile la rând, cât a ținut (cică) concediul. Tatăl, aruncat din prima zi într-o stare depresivă avansată, și-a conceput un plan care (cel puțin în teorie) avea să-i aducă o oază de liniște măcar câteva ceasuri pe zi: urma să doarmă pe șezlong (cel puțin să țină ochii închiși) toată durata șederii la mare având s-o lase pe mamă să se descurce cum poate. N-aveți idee în ce hal de brozat e el acum. Mărturisesc că nimeni (nici măcar eu) în cei 42 de ani de existență ai săi nu l-a văzut vreodată în halul ăsta de brozat. Legenda spune că dacă orbecăie noaptea prin dormitor în drumul său către pat, tot ce trebuie să facă e să-și dea jos chiloții și juri c-au aterizat marțienii cu stroboscoapele pe fază lungă. Laser, frate.

Cea mică nu voia în Loft. A tot auzit de căcatul ăla de locație dar cum n-are vârsta-țintă in prezent o doare fix undeva de toată povestea cu clubbingu’ lui pește prajit, în schimb l-a secat de viață pe tac-su cu pofta ei nebună după adrenalină. Asta mică sigur ajunge motociclistă! “Tati, hai pe banană, hai pe jetski, hai cu pufuleți, hai pe colac, hai pe val, hai pe barcă, hai cu zmeul, hai cu porumbul, hai cu calul, hai pe Marte”. E inutil să vă mai spun că nici caiacul salvamarului n-a scăpat neluat la drive-test. În mai puțin de 24 de ore de la debutul sejurului tatăl fetelor a fost adus în pragul unei dulci și șturlubatice nebunii. Umbla ca apucatul cu banii îndesați în chiloți după el mai ceva ca dansatoarele exotice, rugându-se cu cerul și cu pământul ca nu cumva să se mai și pricopsească cu cine știe ce ciupercă de la bancnotele mânuite pe te mai și miri unde de mâini care mai de care mai nespălate. Și între două refuzuri urmate de parlamentări și de “n” -șpe încleștări între generații, sau dacă nu era suit pe cine știe ce coțohârlă împinsă, trasă sau autopropulsată, tatăl gătea mâncare cât să hrănească un regiment de infanterie. Frigea, perpelea, fierbea, freca, toca, frământa sau bătea la ingredientelea alea de le lua gaia. Gătea ca apucatul de parcă n-ar mai fi existat o zi de mâine. Grătarul vilei a fost pur și simplu secătuit de viață, lucru nemaivăzut prin părțile alea de litoral, din simplul motiv că nu se cădea “ca să gătești tu când ai atâtea restorante pe lângă tine”. Nu că s-ar fi zgârcit la bani, dar îl măcina o teamă teribilă de perspectiva unei posibile toxinfecții alimentare, căzută moț, peste toate rahaturile cu care deja se confrunta. Altminteri n-a greșit prea mult pentru că una din puținele mese pe care le-a servit “out” s-a lăsat c-o cufureală business-class circa trei zile la rând… Whatever… Ca o regulă în resortul cu pricina, grătarul de pe terasa vilei își justifica prezența doar din motive pur estetice însă tatăl, pesemne că stresat din cale afară, și-a vărsat nervii pe el în draci până l-a lăsat lat și cu limba scoasă. Când l-a predat cu tot cu vilă, bietul obiect din tablă arăta de-i plângeai de milă, cam ca după bombardamentele americane de la Ploiești, de s-a crucit madama de le-a numărat prosoapele și lingurile la părăsirea reședinței estivale.

Iar ca totul să se-ncheie ca de 4 Iulie, la nici zece minute după ce a părăsit locația, pe drumul de întoarcere către casă, un dobitoc mândru posesor de Audi Q3, de una bucata blondă pe locul mortului și una bucată ochelari “cameleon” așezată pe trompă, încalecă peste două linii continue și peste o trecere de pietoni, face un U-turn complet aberant la nici zece metri fix în fața mașinii condusă de soție (în care se mai afla și una dintre fete), iar pentru că a fost admonestat c-un claxon scurt, brusc i s-au umflat mușchii idiotului… nici nu vă pot povesti ce spectacol grandios a urmat… Desigur că nu vă pot povesti din moment ce nu este vorba de mine.

Imaginați-vă ce era în mintea soțului (aflat câteva mașini distanță mai în spate, la volanul unei hardughii încărcată până la refuz) care asista neputincios la gesturile inconștiente și disproporționat de agresive ale unui boa constrictor lezat în amorul propriu la adresa consoartei și a uneia dintre progeniturile sale, care acum făceau eforturi disperate să nu se lase scoase în decor. Mini-ul zbura ca din pușcă de pe banda unu pe banda trei, Audi-ul după el să-i facă felul, de pe banda trei pe doi iar Land Rover-ul plin de oale, hanțe papuci, colaci și c-un copil care cânta inocent cât îl ținea gura, despica traficul după amândoi ca să-i ajungă din urmă, printre zeci de alte autoturisme care, săracele, n-aveau nici cea mai mică idee ce dracu se petrece. Cert e că experiența nenumăratelor drumuri făcute timp de 11 zile în Constanța după merinde și alte alea, și-au cam spus cuvântul, așa că omul nostru (anticipând corect trasa optimă de coliziune) a reușit să compenseze handicapul de gabarit și într-un final, cu un pic de efort, a izbutit să-l blocheze pe cretinul ofensat. Ce a urmat a fost circul dracului. Missing-link-ul din cartea lui Darwin nu-și putea explica în niciun chip cu ce i-a greșit arătarii superbronzate și desculță care-i căra tam-nisam furibundă rafale de pumni în geamul din dreptul lui și care-i promitea cu spume la gură un platou atât de garnisit cu perversiuni care-i vizau gura, ușa curului și alte orificii, toate într-un cor de scuipați, în condițiile în care el, săracul, avea treburi de rezolvat c-o muiere și c-un copil care l-au lezat adânc claxonându-l… Acum, că s-a legat omul de lipsa lui de bărbăție, p-asta a mai înțeles-o cumva, dar ca cineva să se cace pe ochelarii lui cameleon “de firmă” cu atâta larghețe, ei bine, p-asta n-a priceput-o deloc. Asta a fost o lovitură dată sub centură. Rememora în buclă clipa în care și-a ornat muianul cu ochelarii în cauză și cum s-a admirat el minute-n șir în oglinda magazinului de șlapi, iar vânzătoarele l-au asigurat că arăta “belea de belea, ca un boss” cu ei pe ochi… Mă rog, pentru el întreg episodul va rămâne un mister absolut de neelucidat.

………………………

Ajung în dreptul unei tarabe cu cărți vechi și, ca de obicei, trec rapid în revistă tot ce avea omul expus la vânzare. Zăresc câteva titluri pe care le cautam de ceva vreme, evaluez rapid spațiul pe care îl aveam în rucsacul din dotare ca să mi-l gestionez cu cap, apoi adun vreo zece cărți. Deh, deplasatul pe motocicletă are o gramadă de avantaje, corect, însă, printre altele, portbagajul nu se numără printre ele. Dau să achit, și când cer să mi se facă socoteala aflu că îmi umplusem rucsacul până la refuz cu numai 40 de Roni. Marfă! Achit c-o bancnotă de 50 și în timp ce așteptam după rest îmi pică ochii pe două volume vechi, numerotate cu 1 și 2, aparent tipărite pe vremea când cireașa bunicii era încă verde.

“Cât vrei pe astea două?”  

“Pe Lawrence al Arabiei? Astea sunt mai scumpe. Sunt tipărite în ’38, adică înainte de război”

“Cu cât mai scumpe?”

“Decât 5 Roni bucata, boss”

L-am privit în ochelarii lui (vă jur pe ce am mai sfânt) culmea, tot cameleon, mi-am zis în barbă că e clar, sunt contemporan c-un trend incredibil de contagios, i-am lasat restul, am pus mâna pe ele, stânga-împrejur și mi-am văzut de drum.