Sătul de atâta expunere la estrogen am comutat pe modulul “bad boy” și mi-am concentrat atenția pe dezastrul din “bat-cave-ul” meu unde dacă ai nenorocul să intri acum, poți vedea proiecte începute și neterminate presărate pe la toate colțurile într-o harababură care frizează perfecțiunea. Motociclete desfăcute, mașini cu mine nefericite încovoiate sub grămezi de scule așezate claie unele peste altele, care pe unde a nimerit, și mult praf, cam de două degete, așternut peste tot de mă apucă nervii… E clar, trebuie să intervin de urgență ca să fac nițică lumină pe acolo. Anyway, mi-am propus să revin cu trei misiuni mari și late: Jeep-ul YJ trebuie înmatriculat, BMW-ul din 38 se cere revizuit en-vitesse și regândit în acord cu noile planuri ticluite în timpul lungilor mele ore petrecute pe șezlong iar VW Type 2, ei bine, pentru el am planuri mari și o să arate trăznet. Cafe-ul și Uralul din 62 rămân deocamdată pe stand-by iar de restul văd eu când mă voi ocupa.

Elanul de acum îmi este pe deplin justificat și de excizarea plăcii din încheietura mâinii drepte, obstacol care preț de trei ani buni a tot stat în calea ducerii la capăt a planurilor mele. Orice mișcare mai aiurea făcută din încheietură se solda cu două-trei zile de dureri atroce așa că într-un final am consultat un chirurg, al 4-lea în trei ani, care m-a lămurit repejor cum stătea treaba: șuruburile din placă, 10 la număr, erau montate prost iar anumite mișcări determinau tendoanele mâinii drepte să se frece de căpățânile lor care se ițeau  din rasul plăcii orientate în toate direcțiile. Recomandarea lui a fost să extrag rapid placa pentru a evita o foarte probabilă secționare a tendoanelor, fapt care altminteri se putea petrece în orice clipă, chiar și la un gest banal cum ar fi ridicarea unei coli de hârtie. Știam că placa era montată aiurea, medicul bavarez mi-o și confirmase cu doi ani în urmă, iar de cât de prost fusese montată îmi făcusem idee destul de repejor doar numărându-i țâțâielie copioase scoase pe buze în timp ce-mi examina radiografiile. În mod normal consider că e de bun simț să iei cât se poate de în serios un neamț când îți spune că șuruburile, idiferent unde s-ar afla ele montate, sunt “falsch”. Bănuiam că sunt “falsch”, o simțeam pe pielea mea in fiecare sfântă zi, dar perspectiva unei a treia intervenții chirurgicale în numai șase luni, urmată de alte câteva luni de recuperare, m-a prins pe picior greșit și am dat bir cu fugiții apelând la principiul românesc: “dac-o las, mă lasă”. Acum, însă, la doi ani după discuția cu neamțul, reconfirmarea stării de fapt dublată și de un set nou de dureri mi-au declanșat o paranoia severă, a la carte, și nu mi-a mai ars nici să mă scarpin, darămite să mai și dau cu barosul în fierătanii. M-am calmat rapid cu atelierul, m-am operat și am așteptat să se vindece rana iar acum consider că sunt mai pregătit și mai înțelept ca oricând. I’m back in business, baby

Jepp-ul, un YJ din 1991, e o splendoare de mașină, un ecou desărvârșit al mașinăriei care, cu toții știm asta, doar a cucerit WWII, nu?. E simplă, e practică, e robustă, e fiabilă, e frumoasă. N-are niciun defect ci e plină de “caracter”. Am alergat-o pe un drum de pământ de pe lâgă o fermă și m-a lăsat cu gura căscată de felul impecabil în care s-a comportat în fața provocărilor. Înafara unui scârțâit pricinuit de bucșele îmbătrânite nimic altceva nu se simțea pe hârtoapele alea prin care-și făcea loc. Dacă ar fi să descriu performanța lui într-un singur cuvânt acela ar fi: incredibil!. Sunt foarte mândru de cutiuța mea și nu regret nicio secundă banii dați pe ea.

Când l-am achiziționat interiorul lui era praf. L-am dezbrăcat de tot, scaune, mochetă, bord etc și am luat-o de la zero. I-am vopsit tot bordul din plastic în culoarea originală, i-am desfăcut toate ceasurile pe care i le-am curățat și făcut ca noi, i-am montat leduri peste tot în bord pentru că becurile vechi abia de se mai vedeau, i-am restaurat toate abțibildurile, i-am înlocuit stopurile cu unele pe led, i-am vopsit grila din față, farurile, semnalele, ochii de pisică, toate au fost înlocuite cu unele noi, i-am rectificat toate micile defecte pe care i le-am zărit pe unde le-am zărit, i-am înlocuit sistemul de prindere al hardtop-ului cu niște gheare metalice  speciale care ușurează decapotarea lui pe deoparte și-i întăresc structura pe de cealaltă, bara de sunet (născocită și construită de mine), volanul și stâlpii și consola centrală toate au fost îmbrăcate în piele iar acum arată ca nou. Mai sunt, desigur, câteva lucruri de remediat însă nimic deosebit. Greul a fost făcut.

Anul viitor mă ocup de suspensie și de direcție pe care vreau să le refreșuiesc big-style cu foi de arc și bucșe noi, mai dure și mai rezistente ca cele traditionale din cauciuc. Brizbrizurile le las la urmă pentru că am opțiuni cu duiumul, unele de prost gust, altele mai discrete. Oricum, nu mă dau în vânt după obiectele prea flash așa că mă cam lasă rece aspectele astea. Găsesc că e suficient chiar și așa cum e acum. După ce că e roșu-ginecolog asta mi-ar mai lipsi, niște bling-uri suplimentare. Troliu, cârlig de remorcă, cric rapid, canistră…astea da.

În postarea următoare o să vorbesc despre Scuba-mobil-ul meu, VW Type 2.

Hai să fiți sănătoși.