Era o banală zi din mijlocul unei săptămani din vara lui 1988. Încă de cu dimineață am sesizat că urma să fie o zi mai aparte, dacă nu de-a dreptul interesantă, pentru că parintii mei se dădeau de ceasul morții care ce să facă, care cum să facă, ce să cumpere, de unde să cumpere și m-am dumirit repede că orice avea să urmeze, sigur urma să se desfășoare la noi în curte deoarece doamnele care o ajutau pe mama spalaseră deja cu furtunul dalele din beton slefuit rânduite frumos prin curte, plantele din jardiniera perimetrala fuseseraă curățate și udate, masa mare din fier fusese așezată pe poziție iar în bucătărie aragazul duduia sub oalele grele precum cazanele unui Scoțian Zburător în zilele lui de glorie dinspre Edinburgh spre Londra. Mai era până la Ziua mea, doi dintre fratii mei se aniversaseră în Mai, celelalte două surori urmau să vină hăt prin August, deci mare mister mare, așa că pândesc momentul oportun și, curios ca o pisică, sar de după ușa bucătăriei și o interpelez pe mama să mă lămurească și pe mine careva ce Dzeu urma să serbăm. Aveam să primim impromptu un oaspete cu trei coaie, așa am fost asigurat în fugă și că totul trebuia să iasă impecabil altminteri tata urma s-o belească big time. Desigur, că toate acestea mi-au fost spuse cu alte cuvinte că doar îmi vorbea mama, nu altcineva de pe stradă, dar era limpede că “trebuia să iasă bine”. Acum, eram scos din minți de curios să văd pentru cine se transfigurase tata atât de tare în timp ce dădea indicații prețioase mânând încoace și-ncolo, cu precizie de artilerist, tot personalul din casă și care acum, că mă văzu și pe mine în cadrul ușii, mă înrolă “volintir” cât ai zice pește. Cară aia, spală aia, fă aia, du-te acolo, drege aia, mută aia etc…

Care era povestea, de fapt: Ceaușescu primise în vizită un emisar important trimis cu misiune specială de către omologul său, Hafez Al-Assad, pe atunci încă președintele Siriei. Despre ce misiune a fost vorba, putem doar bănui pentru că emisarul în cauză nu era unul de rând ci unul dintre verii lui și autorul unor mici fapte de vitejie pe care tribunalul de la Haga ar îndrăzni să le numească diferit astăzi. De fapt, și atunci cred c-a făcut-o dar pana mea, hai să nu insistăm prea tare asupra subiectului. Cert e că tipul ăsta venise în țară, nu era un om de rând ci bartai vedeta cu care nu ți-ar fi trecut prin cap să te joci fără să ți-o furi vreo trei generații la rând, iar regula de atunci spunea că dacă-ți vine în țara așa curcan, apăi tu, expatule și conațional cu musafirul, ar fi întelept să-ți miști curul val-vârtej la ambasada, de oriunde te-ai afla, indiferent cât de departe ai fi fost, chiar și olog, ca să-i dai cu “salaamu’aaleikum” rapid și umil pentru că te lua mama dreak… Ambasada avea lista cu toți supușii aflați in România și erai trecut rapid la index dacă-ți trecea prin cap să nu te prezinți mort-copt la recepția dată la reședința diplomatica.

Omul a venit, și-a văzut de treabă pe la Ceașcă, a trecut pe la ambasadă iar tatăl meu, naturally, și-a făcut datoria așa cum i-o cerea cutuma. Taică-miu, Dzeu să-l odihnească, era genul care dacă avea probleme făcea pe dracu-n patru și și le rezolva, chit că-ntr-o manieră de cele mai multe ori atât de complicată încât te lua durerea de cap. Iar dacă n-avea probleme, nu-i bai, și le făcea imediat iar mai apoi țâțâia plin de regrete stând intr-o rână pe canapeaua din salon, căutând de zor soluții să le pună capăt. Nimeni nu știe ce și cum făcea, dar întotdeauna îi ieșea pasența și asta pentru că, bănuiesc eu, de undeva de sus, din cer, asupra sa veghea neobosit un astru special, cunoscut pe la NASA și sub denumirea de Steaua Căcatului sau Steaua Bulanului Absolut. Taică-miu era un om imposibil de ignorat într-o mulțime. Nu era înalt, avea în jur de 170 -172 cm, tenul său era ușor smead, avea gropițe în obraji, o mutră tare nostimă când spunea glume și extrem de intimidantă când era supărat. Niciodată nu s-a impus prin forța sa fizică deși era uluitor de forțos când își propunea asta, ci era îndeajuns să-ti fută o privire dură cu ochii lui negri, dar vii ca tăciunele aprins, pe sub sprâncenele lui stufoase și-ți îngheța sângele în vene pe loc. Mezina mea i-a moștenit gropițele din obraji și privirea lui, extrem de pătrunzătoare. Trecând peste toate, adevărul e că doar personalitatea lui puternică, una de tip alfa-alfa, însă, era ceea ce-l făcea extrem de vizibil.

Să continuăm. Deci, zis și făcut, tata se prezintă să-i dea cu salaamu aaleikum ăluia dar, ce noroc pe el, ambasadorul Siriei de la vremea aia, un tip rasat și extrem de fustangiu, cu skill zero la comunicare, numit probabil pe bani ca să dea bine la CV, l-a reperat și cum îi lega o amiciție foarte puternică, a insistat pe lângă el cu cerul și pământul să nu-l lase de izbeliște și să-l ajute cu dineul formal organizat de Ambasadă care urma să aibă loc în acea seară la Casa Armatei. Tata, cum altfel, măgulit de importanța acordată s-a simțit imediat miezul din covrig și a acceptat pe loc.

Vine seara cu pricina, ajunge la Casa Armatei și ce să vezi, agitație mare, chelneri încurcați, staff-ul ambasadei în prag de suicid și ambasadorul cu tensiunea mică mare, și cu aia mare mică, cu părul vâlvoi, gata să-și pună capăt zilelor. Invitatul special tuna și fulgera la adresa tuturor că ăsta-i sabotaj, că în ce căcat de sală și la ce spanac de masă l-au pus, că vor să-l umilească, că are el ac de cojocurile lor, că să zică mersi dacă o să mai vadă vreodată căldura soarelui de acolo unde o să ajungă cu toții în bloc, adică la legația din Vostok, în frumoasa peninsulă Kamceatka, că le fute neamurile-n cur și alte asemenea promisiuni minunate pe care altminteri le puteți doar bănui mai cu seamă când vin livrate sub formă de urlete din partea unuia care cu numai 7-8 ani în urmă răsese complet un oraș de pe fața pamântului, cu tot cu populație, după ce l-a împresurat cu tancurile, și colac peste pupăză și cu-n văr, frumusețe de dictator’.

În ciuda faptului că înafară de limba maternă, singura limbă pe care o cunoștea era doar cea română, și p-aia abia de o stăpânea, abilitatea tatălui meu de a comunica cu oamenii era una pur și simplu impresionantă, pe care, dacă aș fi avut ocazia aș fi studiat-o pe bani grei la Universitate. Era de-a dreptul magistral. Întâmplarea, sau poate că nu, făcea că totodată era și un om de acțiune, astfel că aceste două calități îngemănate s-au nimerit să fie exact gura de oxigen de avea atâta nevoie în clipa aia ambasadorul, care fie vorba între noi, deja se și visa cu urșii polari rânjind pe la fereastră. Tata și-a suflecat mânecile gospodărește și a dispărut ca o torpilă în clădire unde nimeni nu știe cum a făcut, cu cine a vorbit, ce a dat, cât a dat, cui a dat dar câteva minute mai târziu oaspetelui de seamă i s-a pus la dispoziție cu titlul de “ne cerem scuze dar a fost o eroare” cea mai frumoasă sală a Casei Armatei. Emisarul a intrat în incăpere, a dat roată mesei, și-a ales cel mai bun scaun apoi s-a adresat pe ton tăios celor de la ambasadă, în frunte cu ambasadorul, spunându-le într-o manieră fără perdea că dacă ei, cârdul de diplomați n-au fost în stare să se ocupe de el, deși era limpede ca lumina zilei că asta le era una dintre sarcinile de serviciu, așa cum a făcut-o acest simplu și umil compatriot, nu merită onoarea de a se așeza la masa cu el și că pot pleca acasă să mediteze adânc la greșeala făcută. Vă dați seama ce somn tihnit au avut cu toții în noaptea respectivă, nu? Nu pot decât bănui căt de grele li s-or fi părut minutele nopții la gândul că destinele lor depindeau exclusiv de ce urma să turuie tata, singur și nesupravegheat, despre dânșii pe la urechile musafirului. Ideea era că nici tata nu se simțea extraordinar pentru că rămăsese singur cuc cu toată delegația însă nu s-a pierdut cu firea și și-a asumat imediat rolul de gazdă primitoare. Tipul înfuleca fără nicio barieră tot ce i se aducea în față pe masă în timp ce tata abia de consumase câteva roșii cu brânză, lucru care nu i-a scăpat din vedere oaspetului de seamă. L-a întrebat de ce refuză să împartă mâncarea cu el iar tata l-a conjurat să nu-l forțeze pentru că el nu poate mânca decât bucate gătite de mâna sa.

–Adevărul e că la noi în casă erau două reguli care se respectau cu sfințenie: porc avea voie doar bunica (o femeie pe care tata a iubit-o ca pe maică-sa) dar numai pe șestache, iar noi aveam voie doar halal, adică coșer, mai pe evreiește. Cu toții știam că exista o complicitate între ei doi; el se făcea că nu știe iar ea se făcea că nu mănâncă. Pentru bunica tatăl meu trecea până și peste credința lui ceea ce nu era puțin-

Oaspetele când a auzit vorbe atât mari din gura unui pricăjit de muritor de rând s-a ambiționat și și-a înfipt furculița în farfuria sa de unde a pescuit o bucată de carne, pe care mai apoi i-a băgat-o sub nas spunându-i că îmbucătura aia este pentru el. Tata l-a refuzat. Ăla, și ușor băut pe deasupra, a luat-o personal și a insistat să înfulece căcatul ăla de carne pentru președintele țării iar tata s-a revoltat spunându-i că nici pentru Allah nu pune gura pe bucata aia de carne și că el care a fost bucătar la viața lui știe să gătească carnea de o mie de ori mai bine și dăi și turuie-i câte-n lună și în stele sperând că-l aburește pană l-a întrerupt demnitarul care, înfuriat peste măsură, i-a spus tăios că a doua zi se va autoinvita la noi la masă, va mânca mâncarea gătită de el și dacă dă dracu și nu se va ridica la înălțimea promisă va fi vai și amar de pulicica lui. Tata a înghițit în sec și grațios tot restul serii a căutat să-l facă cât mai fericit pe musafir după cum îi și cerea rolul sau de amfitrion oriental. Așa se explica vânzoleala de la noi din dimineața cu pricina.

Fusese după miei, iaurt și lapte deja, pe care le luase de la Nea Tase din Pipera (tatăl Cavalerului Luminii, Gigi), șoferul se întorsese cu portbagajul plin de castraveți de seră, roșii și câte și mai câte, legume și fructe interzise pentru pulimea de rând dar disponibile pentru cine știa să se descurce, toate luate cu lăzile de la Șarpe, gestionarul magazinului Fortuna din Piața Amzei, om de bază când venea vorba de legume/fructe și bun prieten cu tata – câtă ironie, să te cheme Șarpe și să fii gestionar de magazin. Să mai zică careva că viața nu-i amuzantă- ouăle fuseseră achiziționate de la Shop-ul din spatele magazinului Eva, whiskey-ul la fel (musafirul era un alcoolic cronic, consuma whiskey cu sticlele la o singură șezătoare) grătarul nostru ardea ca furnalul  iar deasupra lui fumegau șiș-kebab-ul, kebab simplu, costițe de miel, la cuptor aveam makloube – în traducere înseamnă “întoarse”  (un soi de mousaka cu orez, carne de miel și vinete)- hummus, labneh, muhammarah, kabbeh de doua feluri si salate de să hrănești un mic regiment. Fără să exagerez, în ziua aia au defilat pe masa întinsă aproape toate felurile de măncare arăbească pe care mi-a fost dat să le cunosc vreodată și totul s-a încheiat cu whiskey, cafele, ceai negru, fructe tăiate în boluri pline ochi de gheață și atât de apreciatul fistic proaspăt de Alep, adus de curând într-un sac cu vaporul de către un cunoscut de-al nostru. Ca să n-o mai lungesc, oaspetele a fost de-a dreptul fermecat, nu numai de mâncarea gătită de tata, altminteri renumită în comunitatea arabă din București cât și de poveștile lui pline de umor și de talc pe care le istorisea cu orele fără să te plictisească absolut deloc pentru că de trăit viața, oho, tata și-a trăit-o cu vârf și-ndesat cat pentru patru la un loc. Doar și pentru povestirile sale pe care le ascultam extrem de amuzat și pot spune cu mâna pe inimă că am fost privilegiat să cresc sub acoperișul său.

Mă rog, ideea e că oaspetele nostru a fost atât de vrăjit de tata încât i-a transmis că dacă aude că a călcat prin Siria fără să-i întoarcă onoarea de a-l vizita acasă, pe scurt, o belește. Cu ăsta oricum o dădeai tot o beleai. Era un personaj mai fierbinte ca lava de care nu mai puteai scăpa niciodată indiferent ce gânduri ai fi avut în cap. Tata i-a ascuns, sperând că sunt doar vorbe-n vânt, că pe undeva prin luna August oricum plănuia să ne ducă pe toți în păr, pentru prima oară în Siria, ca să ne prezinte familiei sale de acolo, lucru pe care l-a tot amânat timp de 14 ani din motive ce țin de “onoare pătată” și pe care le rezolvase de curând, dar se-mbăta cu apă rece. Cum dracu să uite ăla ceva când avea un staff întreg la dispoziție plătit să înregistreze tot și să-i aducă aminte fiecare cuvințel scos vreodată pe gură?

Morala poveștii? Niciuna. M-am trezit că mi-am adus aminte de ea și cum oricum n-aveam somn am decis s-o istorisesc pe aici. Ce fac un român, un machidon și un arab? Sună ca un banc. Ce dracu să facă? Împreună, unul cu legumele, unul cu carnea si lactele iar celalalt cu mâinile pricepute în 1988 au salvat o bună parte din carierele celor de la ambasada unui stat… Găsesc că-i chiar romantic, n’est pas?