N-am mai scris nimic în … hmmm… să-i zicem jurnal pentru că… Băi, hai să n-o dau în gard cu explicații științifico-fantastice și am să v-o zic pe șleau: n-am avut chef de nimic. Am fost un Zombi în toată regula, unul sictirit de toti și de toate. Toată luna m-am prăbușit trup și spirit în brațele moi și voluptoase ale unei specii bizare de comatoză și ce să vă spun, mărturisesc că mi-a plăcut. Numai Iulie e de vină, doar v-am mai spus asta, nu? O urăsc din toți rărunchii deși o iubesc cu același aplomb; “love-hate relationship” ar numi-o englezii și nici că există o explicație mai potrivită pentru ce simt eu ori de câte ori mă apropii de borna asta blestemată. E complicat să vă explic cum vine treaba, dar în cazul meu așa stau lucrurile în fiecare sfânt an de când mă știu.

Ca să fac un scurt rezumat, în zilele scurse de la ultima mea postare am gătit ca apucatul tăt felul de lucruri, unele apreciate, altele mai mai puțin apreciate. Apropos de aprecierile făcute la adresa bucatelor mele, dacă vreodată o să-mi deschid crâșma la care visez de ani buni, fâs critici Michelin, cine dracu să se mai sperie de ei când are parte de fete așa de complicate ca ale mele? Tremur în fața lor în fiecare sfântă zi; răsuflu ușurat când e de bine și mă umplu de spume când văd mutre… Mă rog, în rest am citit câte ceva, nimic notabil, mai mult prostioare, mi-am făcut de lucru pe lângă mașinăriile mele, tot așa, nimicuri…a, și dacă tot veni vorba de ele, de mașinării, acu câteva zile Triumph-ul meu mi-a servit o lecție de umilință (din nou!) dând cu mine de pământ într-o curbă. S-a revoltat nevoie mare că m-am azvârlit brutal pe frânele dânsei. Ce-i drept, am făcut-o complet justificat (deși e un no-no absolut pentru orice motociclist care se respectă), și vă jur că în ciuda urma tuturor analizelor făcute la rece, după accident, în continuare mă simt complet împăcat cu decizia luată deoarece n-am prea avut de ales în circumstanțele respective: în curba cu pricina (una pe stânga), la 90 de grade, s-a ițit en-vitesse un ditai Ford Tranzit-ul imens care ocupa cu grabaritul lui întreaga lățime a străduței șerpuitoare. Nimic nu anunța că urma să am parte de un accident, mai ales că de la ultimul avut pilotez extrem de atent la tot ce mișcă în jurul meu. Pur și simplu m-am trezit cu un “dulap” alb și umblător în fața ochilor și am avut o clipă la dispoziție să aleg: ori mă lipeam de grila lui ori dădeam cu zarul și puneam frână. Sunt recunoscător și pentru șansa acelei clipe oferite răgaz pentru că nu toți sunt la fel de norocoși. Desigur că am riscat și am pus frână. Bonnie, nărăvașă cum o știu, s-a bășicat instantaneu și s-a azvârlit cu toată greutatea ei pe piciorul meu stâng și asta a fost toată povestea. M-am ridicat, m-am asigurat că ies urgent din calea camionetei, m-am scuturat de praf, am tras o flegmă în neant plin de supărare și am trecut rapid în revistă pagubele: m-am ales cu maneta ambreiajului ruptă iar surubul selectorului de viteze s-a retezat de la baza (o să fie o întregă poveste să-i extrag restul de șurub din brațul selectorului). Pizda mă-sii de treabă! Tot Bonnie, și tot pe stânga. Asta mică vrea să Brexit dar îi arăt eu un Brexit de n-o să-l poată duce. Gata, de la anul intră în program de pus frâne pe bigudiuri, masaj anticelulitic la suspensii și mani pedi la direcție c-o ia mama dreacu dacă mai dă cu mine de asfalt!. O avertizez de pe acum: dacă mai face pe nebuna cu mine, o închid în atelier și o transform în cafe racer de numa numa!.

Ce găsesc tare bizar e că numai după ce mi-am evaluat motocicleta mi-am adus aminte că situația în care mă aflam mă obliga oarecum să mă inspectez și pe mine. Astfel că am descoperit că pe lângă o entorsă nașpa la laba piciorului și o vânătaie în coșul pieptului nu-i rost de sânge sau de membre în posturi aiurea, știu eu, cu îndărătul înainte sau cu alte finețuri d-astea ortopedice, așa că șotânc-șotânc am apucat-o de coarne și împins-o trei-patru străzi până acasă unde am băgat-o în garaj lângă BMW, am pus-o pe cric și i-am frecat ridichea de față cu nemțoaică și cu Pegas-ul celei mici, așa, doar ca s-o fac de căcat în public. Am mângâiat-o drăgăstos și ostentativ pe bavareză apoi am șchiopătat nervos înspre lift fără s-o mai bag în seamă până azi, când coborând în garaj m-am încruntat nițeluș la ea în timp ce mă străduiam cu toată ființa să-mi ascund afecțiunea pe care i-o nutresc în adâncul sufletului meu. Realitatea e că așa-mi plac fetele, nițel mai năbădăioase. “Love and spices, baby!”. Ca și-n mariajul meu, dealtfel.

…………………………………..

Am ales titlul postării cu mare atenție gândindu-mă la vremurile pe care le trăim. Mă credeți sau nu, in timp ce stăteam tolănit pe canapeaua din fața televizorului, în seara de 14 Iulie chiar mă bucuram că Ziua Franței se încheie fără niciun incident notabil. Dar bucuria a durat fix până am mutat de pe BBC pe CNN. Imediat ce am zărit panglica cu “Breaking News” mi-a înghețat sufletul pentru că am știut că m-am înșelat amarnic: pâna la capăt ISIS nu putea rata un asemenea moment-simbol fără să ne mai demostreze odată ce-i poate pielea ei de organizație psihopată. Am făcut analogia cu Apocalipsa Zombi deoarece am remarcat un tipar asemănător cu scenariul din film în manifestările adepților organizației criminale născută parcă din burțile Iadului. Cum dracu altfel să justifici gesturile unor oameni care până mai ieri erau normali dar pe care-i apucă strechea din senin și se dezlănțuie ucigător și fără nicio noimă asupra tuturor celor care, poate până mai deunăzi, le erau vecini, prieteni, colegi, neamuri sau simpli concetățeni decât printr-o formă inedită de infecție? Am crescut într-o familie în care valorile islamice erau polii Universului meu, deci vă vorbesc din perspectiva unuia care cunoaște în amănunt ce înseamnă să fii un bun musulman, însă vă jur cu mâna pe suflet că ceea ce am tot văzut la televizor de la incidentul cu Charlie Hebdo incoace imi e la fel de familiar pe cât imi sunt numele tuturor constelatiilor agățate noaptea pe bolta cerului. Ceea ce văd mă lasă mască și nu sunt singurul. Deși toată viața am fost asigurat că ceea ce fac ca individ mă definește, atrocitățile comise în numele a peste un miliard și jumătate de credincioși, inclusiv și în numele meu, au făcut să mă rușinez de mine și să-mi denunț identitatea, trecutul, familia, tot și toate cele în care am crezut vreodată până la Apocalipsa care mi se derulează atât de deșănțat prin fața ochilor mei, acum complet descumpăniți.

Mă simt neputincios și totodată teribil de înfricoșat de trendul negativ ce caracterizează modul în care cele două mari culturi, Vestul și Orientul înțeleg să coexiste astăzi pentru că istoria ne-a mai arătat cândva unde ne duc discursurile de genul ăsta. Cine are ochi, să vadă, cine nu, n-are decât să se mire de ce urmează. Totuși, asta nu mă-mpiedică să-mi pun și eu, ca tot, omul cât de cât curios, câteva întrebări legate de subiect. Cum se face că deși suntem ascultați și paraurmăriți de pretutindeni prin toate mijloacele moderne, o organizație ca ISIS sau ca AL-Qaeda apar ca din neant și sub nasurile atâtor și atâtor agenții de informații își fac de cap la scara globala? Cine morții mă-sii identifică, instruiește și finanțează la nivel global pe toți acești Zombi psihopați fără ca cineva să prindă de veste? Să convingi un om născut in Franța, bautor de vin, mâncător de porc și nu complet străin de existența drogurilor, chiar și născut într-o familie de musulmani, c-ar fi minunat să se arunce în aer într-o mulțime, consider că e o întreprindere mâncătoare de timp cu rate mici de succes. Așa zic eu. Că durează până speli cuiva creierul în așa hal, nu? Și de la distanță… Ce le-or zice? Ce le-or promite? Siguranța zilei de mâine pentru familie? Eu n-aș exclude o atare motivație pentru că, spre deosebire de o familie Vestică, nucleul vieții însăși la musulmani este familia pe care ești obligat cultural și religios s-o susții indiferent de sacrificii. Apăi dacă-i vorba (și) de bani la mijloc, eu, unul, știu că nu pot retrage din bancă (nota bene, din contul de economii personale) nici măcar un singur Euro fără să mă cac pe o lamelă din sticlă, să fac pipi în eprubetă și să-mi dau mostre de ADN așa că nu încetez să mă-ntreb cum de e cu putință ca, bunăoară, ISIS să-și cumpere binemersi pe bani grei câteva mii de Toyote, mii de arme, mii de grenade și niscaiva milioane de gloanțe calibrul 7,62 fără să ridice măcar o sprânceană și celui mai prost antrenat spion infiltrat in Orientul Mijlociu? Cu toții suntem șoferi, nu? Sau măcar o bună parte dintre noi, și știm câți kilometri poți parcurge prin oraș fără să schimbi filtrele de aer sau pe cele de polen, nu? Azi mi-am schimbat filtrele și deși am circulat numai prin București cu mașina respectivă, vă jur că aratau ca scoase din sacul unui aspirator de hotel, adică negre-tăciune și pline de bogdaproste. Bun, ce să spun, pe alea de polen nu cred că le schimbă, dar pe alea de aer, pizda mă-sii, sigur le-or schimba, mai ales după ce gonești ca disperatul prin deșert mii de kilometri într-un convoi cu avioanele rusești sau cu dronele pizdii din înaltul cerului pe urma ta, corect? Ei bine, se pare că nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să urmărească conteinerele pline ochi de bucșăraie, amorizoare, uleiuri hidraulice, plăcuțe de frână și filtre de aer sau de ulei pentru Toyote sau Humvee care pleacă voios înspre Emiratele Arabe Unite sau înspre Arabia Saudită. Orice tâmpit poate observa cu ușurință în filmarile postate cât de populare sunt marcile alea de mașină printre smintiții ISIS, darămite un analist de la CIA, MI6 sau de la Mossad, antrenat să facă asta. Lasă, mai bine “urmărim” noi pe fraierii care-și plimbă banii prin Caiman de teama fiscului pentru că le “plac luxul”, sau pe oamenii politici doritori de păsărici de consiliere tinere că doar ăștia sunt adevăratele amenințări, nu organizațiile care vor să reformeze relieful geografic și industria turismului de pretutindeni cu ajutorul dinamitei. Cui bono? vorba latinului. În mod cert, atât nouă celor de aici cât și oamenilor pașnici victime din Orient, nu. Am ajuns la concluzia că ceva e putred rău în Danemarca… și-n restul lumii.

Dacă până și la Munchen, capitala plictiselii și a cârnaților cu sauerkraut ajungi să mori ca idiotul, apăi tind să cred că cele mai tari alternative ajung să fie, pana mea, Băile Olănești, Călimănești-Căciulata sau Mamaia unde cel mai atroce atac terorist la adresa ta e strigătul de “Allahu’ Akbar” al ospătarilor nesimțiți care te servesc pe bani mulți c-o Salmonella de zile mari, zău dacă vă mint. La ce bun să mai visez la albastrul de lapiz-lazuli al apelor Rivierei Franceze cand ele se pot inroși într-o singură secundă pe motiv că Hassan marocanul, algerianul sau tunisianul născut în Arondismentul 16 al Parisului s-a gândit că foie gras-ul i-a picat nasol cu vinul roșu de Bordeaux și că măruntaiele mistuite de durere s-ar trata numai cu vestă ticsită cu semtex? E clar, Zombi ăștia n-au auzit de Colebil.

Deci, ca să conchid, luna asta am gătit la greu, am suferit împietrit de durere în fața atâtor drame inutile și am fost trântit la propriu de o englezoaică. Nimic deosebit. Life is a bitch sau cum ar spune Irina Nistor: viața e o plajă

Le zic și eu cu năduf, nu dau cu parul