E Iulie și simt că mă urc pe pereți… În câteva zile urmează să închei încă un ciclu și spre disperarea mea ceasul bilanțului îmi bate nemilos la ușă. În loc să mă bucur, ca alții, de apropierea zilei de naștere pe mine mă apucă depresia. Am mai făcut un pas către finele Călătoriei și, după cum îmi e și obiceiul, în astfel de ocazii mă întreb serios dacă eu, cel de acum sunt oare varianta îmbunătățită a celui de cu un an înainte. Dacă vreți, Iulie e perioada în care mă desfăt c-un “bird eye view” asupra propriei persoane și aflați că adeseori nu-mi place deloc ce mi-e dat să văd. Ce surpriză, nici acum nu exult prea mult deși după ce am cumpănit bine la el, anul aproape scurs n-a fost chiar unul foarte rau din punctul de vedere al realizărilor personale…

De la ultima evaluare și până acum mi-am obținut mult-râvnitul permis de scuba diver – ratat destul de brutal cu câțiva ani în urmă ca urmare a unui serios accident de motocicletă – mi-am obținut permisul de navigator, am bântuit din nou Cicladele alături de prietenii mei buni, am acumulat tone de cunoștințe noi în arta bucătăriei, am lecturat cărți mișto, am bike-rit de colo colo, am cunoscut o grămadă de oameni frumoși, am bifat tot felul de clișee și, așa, ca o aroganță de final, mi-am pornit și blogul ăsta…

și că tot veni vorba de el, nu-mi vine să cred că s-au scurs aproape trei luni de la prima mea postare și că abia acum mă scarpin în creștet întrebându-mă ce naiba am avut în cap când am pornit pe drumul ăsta. De patru zile mă tot frământă chestia asta. Ce mă miră e că a durat atât pentru că de regulă nu trec 24 de ore și deja încep regretele. M-am ales c-o responsabilitate în plus în timp ce visul meu absolut e să mă extrag cu totul din orice formă de așa ceva. Bipolaritate tipică mie. Când n-am nicio grijă, fac în vreun fel sau altul și mi-o creez, nu-i bai. Acum nu-mi pare rău, ci dimpotrivă, n-aveti idee cât de ușurat mă simt, dar am început s-o percep ca pe o obligație și când vine vorba de obligații ceva din mine se revoltă în mod automat, iar dacă în plus de asta hazardul interpune și luna Iulie la mijloc, apăi uite așa mă zvârcolesc, tăt tăt tăt de jur-împrejur ca un drac scăpat în piscina cu aghiazmă. Dacă trec cu bine peste luna asta o să supraviețuiască și blogul, jurnalul sau ce ma-sa o fi ăsta…

E târziu, știu, dar simțeam nevoia să-mi lămuresc mai întâi mie câteva aspecte legate de IMPROMPTU… și pentru că n-am habar ce vreau de la blogul meu m-am decis să apelez la un truc și să aștern pe hârtie ce anume NU urmăresc să obțin de la el.

Știu sigur că NU sunt în cautare de faimă, de notorietate sau de laude pentru că în realitate sunt o persoană extrem de timidă. Discret nu sunt, n-am știut niciodată ce înseamnă sa fi discret, dar timid în mod cert am fost toată viața. Mă tratez serios cu țigări, cafea și multă insolență. Pune pe mine o cameră foto și dacă nu mă crispez instantaneu, sigur voi da bir cu fugiții din fața ei.

NU caut respect. Cum rahat să cer respectul celorlați când, aproape ca orice nativ din zodia Racului, eu însumi nu port nicio urmă de respect față de mine? Întotdeauna e loc de mai bine iar sper că aici sunteți de acord cu mine când susțin că respectul se capătă, niciodată nu se cere. E vulgar.

Nu mă văd nici vreun “formator de opinie”. N-aș avea puterea și nici ambiția s-o fac vreodată. Punct.

Nu promovez construcții, idei politice sau politicieni, ci mă rezum doar la a vă îndemna cu putere să cumpăniți foarte bine când vi se abat în cale. Niciodată să nu le înghițiți ca haplea neprocesate pentru că în 99% din situații acestea (sau aceștia) poartă veșminte înșelătoare și otrăvitoare. Când vine vorba de așa ceva eu, unul vizualizez binecunoscuta papușă Matrioșka și aleg să deconstruiesc pe îndelete orice idee sau orice politician pân-o văd (sau îl văd) în curul gol.

Prima păpusă e și cea mai arătoasă. La “vedere” e, desigur, sanchi BINELE PUBLIC, viu colorată și parfumată extrem de îmbietor. E tentantă, dar rezistați. Desfaceți păpușa cu grijă și-n interiorul ei o să găsiți un grup restrâns de oameni politici învăluiți binemersi în miros de căcat – btw, alții decât cei care se bat cu pumnii în piept în public că l-au plămădit cu sudoare și sânge de patrioți. Continuați să desfaceți papușa și, surpriză, din interior, cu iz fetid de mortăciune vă vor învălui “serviciile”. La final, dacă n-ai leșinat dezgustat și ești cu adevărat curios să mergi mai departe, desfă-o și pe asta și na că apare si păpușica aia mică și draguță, “bănuții”, iar aștia niciodată n-au miros, nu-i așa?  Prefer să mă abțin de la politică.

Nici vreun geniu în bucătărie NU mă cred, dar nici n-o să cad în extrema cealaltă afirmând despre mine că sunt un antitalent.  Pentru mine bucătăria este dragoste iar eu, când o fac, iubesc cu toată ființa, iar asta se simte lesne în bucatele mele. Când tatăl meu s-a stins, normal, cu toții am suferit enorm, a fost o tragedie pentru că l-am iubit cum rareori i-a fost dat cuiva să fie iubit, dar cu prilejul ăsta, de parcă n-ar fi fost și așa îndeajuns pentru noi, am aflat și ce gust are suferința: e groaznic, vă asigur. Imaginați-vă felul vostru favorit de mâncare, cel la care ori de câte ori vă gândiți vă plouă în gură cu orele, felul pentru care v-ați trezi din somn și pentru care ați străbate kilometri doar pentru a-l gusta din nou, felul care vă evocă cele mai dragi amintiri din copilărie…și acum scoateți-i sarea, piperul, zahărul și Dze-ul.  Ăsta-i gustul suferinței descifrat cu papilele.  Mancarea maică-mii de altădată acum avea un gust absolut teribil indiferent de calitatea ingredientelor folosite. Fără stropul ăla de iubire, fără scânteia scăpată în oală, mâncarea este pe deplin privată de gust.

NU “împing” pe Piață produse în care nu cred cu adevărat și când o fac n-o fac ca un bezmetic, ci numai argumentat. Nu de puține ori soția m-a alintat cu apelativul de “boierule” și n-a făcut-o fără temei. Nu știu de unde până unde dar pana mea, când mă gândesc la brânză prin fața ochilor mi se perindă un calup de Brie. Cand cineva zice icre, hop la mine sunt negre sau de Manciuria. Cand spui încălțări spui Oxford, ghetre sau Chelsea boots din piele fină, Mănuși? Peau Chevreau. Ceva de pus pe cap? De ce nu un joben? O umbrelă. Trebuie să fie musai lungă, cu mâner din lemn sau din material scump. Ochelari? Firmă! Obligatoriu pentru că sufăr de o ușoară afecțiune la ochi și orice lentilă ieftină îmi provoacă dureri atroce de cap. Btw, am avut surprize mari chiar și la mărci scumpe… Pipe? Peterson, Savinelli etc. Mașini? Porsche 911 e pe primul loc…restul sunt autoturisme mai bune sau mai rele -Ce să-i fac, povestea cu Porsche la mine e o obsesie care durează de la vârsta 6 ani dar despre asta o să vorbesc altădată… –  și așa mai departe. Întotdeauna am fost atras de lucrurile fine. I know, it’s a gift… 🙂

Nu sunt cel mai “călătorit” om de pe planetă ca să vă povestesc câte-n lună și-n stele despre locuri, oameni și experiențe. Mai ales acum, de când cu panaramele astea din ISIS, care s-au asigurat că scoatem din listele noastre, pe lângă locațiile extraordinare pe pe cuprinsul a mai multor continente, și cuvinte precum “explozie”, “exploziv”, “bombă” și altele de gen… asta doar dacă nu cumva vă doriți cu ardoare niște examinări mai amănunțite la prostată. Aștept vremuri mai bune pentru asta și sper să le și prind.

Bun, deci nu caut faima, nu vreau respect, nu formez opinii, n-am parti-pris-uri politice, nu sunt chef de stele Michelin, nu “împing” produse, nici vreun Guru al călătoriilor nu sunt…atunci ce mama mea vreau cu blogul ăsta. Pentru o parte dintre voi sunt doar un MoFo care vorbește despre una și despre alta doar ca să nu tacă. Eu consider că vorbesc despre viața luată așa cum e, ca o improvizație. Numiți-o și arta fofilării cu talent prin viață, dacă vreți, mi-e indiferent. Foarte  frumos. De ce nu? Am auzit de existența unei forme de terapie în care subiecții sunt încurajați să se avânte în natură loc în care, eventual cocoțați pe o stâncă sau oriunde pana mea le-or veni dânșilor mai la-ndemână, să urle la cer până scuipă sânge doar ca să-și exorcizeze demonii. Ei bine, mie nu mi se pare o idee prea grozavă.

Nu mai bine-ți pornești matale un blog?…