Marți seara mi-a trecut o idee prin cap: ce-ar fi dacă în ziua următoare mi-aș scoate fata cea mare în oraș, într-un soi de father-daughter day? Mă gândeam că o să-i prindă bine, mai ales că de la terminarea școlii încoace a intrat într-un soi de program monoton, puternic condiționat de al nostru, al adulților responsabili din viața ei, și colac peste pupăză, de duminică o irita încontinuu o tuse seacă care a dat-o complet peste cap.

“O să fie mișto; o trezesc din somn pe la 10 și o iau pe sus cu motocicleta. Mergem la două galerii de artă contemporană (pe care le luasem la ochi de câteva săptămâni), dar nu la rând, ci mai întâi la una, plecăm de acolo să mâncăm ceva bun undeva cu fițe, apoi luăm “desertul” la cea de a doua. Perfect!”

A doua zi am trezit-o autoritar: – “Hei, trezește-te! Hai, sus, spală-te, fă-ți cele necesare, dar repede că întârziem!”  – “Unde?” m-a întrebat ea buimacă. – “Las’ că vezi tu!. Hai, mai ești încă-n pat?”. Săraca, numai ea a știut cum și-a făcut abluțiunile și toate cele că-n douăzeci de minute era jos îmbracăcată, gata de plecare, ceea ce e un adevărat record pentru ea.

Mi-am tras casca Union Jack pe cap, ea purta una cu Stars and Stripes. “Ce metaforă! Amândoi vorbim aceeași limbă și totuși ne desparte un ocean…” meditam eu zâmbind la ea în lift. Am scos Triumph-ul din garaj, ea s-a cocoțat pe seaua mea și p-aci ți-e drumul. Moamă cât de mândru mă simțeam; în ochii proprii mă vedeam cel mai tare părinte… Trec pe lângă Casa Scânteii, o iau înspre Arcul de Triumf, trec pe langă el și ajung în Piața Victoriei. Toți șoferii să se dea la o parte, Father of the Year is comin’… 

Ajungem în Piața Palatului, fac un ocol larg și intru în parcare. Schimbare de plan: întăi luăm un quick brunch apoi stop la Galeria 1, oprim în altă parte să-mi beau cafeaua apoi stop la Galeria 2. “Tati, ce facem aici?” – “Mancăm” – “Wow, chiar mi-era foame” zice ea către mine. “Ce year? Father of the Century” imi zic eu în barbă. Intrăm în Hilton și o conduc ușor spre Bistro, afară, la terasă. Acolo, mișto, un soare plăcut, mese din lemn, atmosferă jazzy cu muzică bună, oameni de calitate, ce să mai, eram foarte mulțumit de cum decurgea ziua. Ne-am așezat căștile pe un scaun și am luat loc la masă. Ea arăta într-un fel care mi-a umflat pieptul de mândrie așa că nu m-am mai abținut și am mângâiat-o afectuos pe căpșor aș cum deseori făceam pe când era de-o șchioapă.

“Doriți să serviți ceva?” – “Desigur, ia să vedem” . Adevărul era că muream de foame. Consult eu lista și remarc “scoicile mariniere”. Perfect. Ea își comandă un burger din Angus cu cartofi prăjiți, tipa ne ia meniurile și pleacă după bucate. “Știi, Puiuț, aici o aduceam pe mami când voiam să sărbătorim ceva deosebit. Îți place?” – “Ce drăguț!”

Durează ceva până vine mâncarea apoi văd un ospatar cu o farfurie-platou pe brațe cum vine întins înspre noi urmat îndeaproape de tipa care ne luase comanda. Tipul îi așterne farfuria în fața fetiței iar tipa îmi bagă bolul cu scoici sub nas. “Wow, tati, dă-mi și mie!” – “Nu!. Ai uitat de episodul cu Malta?” Apuc cu mâinile o scoică și, concidență sau nu, odată cu gestul meu soarele a dispărut instantaneu de pe cer. Desfac cochilia mare și neagră și în loc de carne văd un bob de mazăre… pana mea, jurai că privesc la o perluță. “Eh, sunt și d-astea” Trec la a doua, o desfac și.. pauză.. soră-sa. “Măi să fie!”. Trec la următoarea, trag de ea și… morții mă-sii de treabă, din interiorul cochiliei belea ochii la mine o piatră de rinichi de scoică. “Ce dracu’ e cu scoicile astea?” mormăi eu ofticat ca pentru mine. “E ceva neînregulă tati?” – “Nu pui, totul e absolut perfect” răspund eu zâmbind către ea în timp ce pescuiam lindicul ăla de carne din cochilie. Din bolul ăla imens de cochilii uriașe am extras o mână de bube, vreo câteva scoicuțe minuscule, așa, mai mici decât măslinele roșii de Kalamata (alea mici) și vreo trei sau patru normale. Muream de foame.

Fata mea, sătulă și fericită de masa neașteptată se cere scuzată și dispare înspre ladies room. Ca să nu fac atmosferă am cerut nota, am achitat-o la limită, cât să nu fiu chiar bulangiu, apoi m-am pus pe așteptat. Și am mai așteptat puțin. N-am de unde să știu câți dintre voi au fete adolescente și câți ați remarcat cam cât timp își petre ele timpul pe la băi, poate că a mea e o excepție însă s-a dus la baie în Precambrian și a ieșit din ea în Mezozoic.

Afară începuse să picure. “Hai, pui, că stă să plouă” – o zoresc eu către motocicletă. Ne urcăm pe motocicletă și-i dau zor pe străduțe ca să ajung la galeria lui pește, aia de artă contemporană, șmecheră și atât de lăudată pe net, deschisă pe lângă Teatrul Țăndărică. Draci, în următoarele două sute de metri a început să răpăie frumos și des. Fac slalom, ocolesc cu stil două situații-limită, ajung la galerie, coborâm în viteză și intrăm în goană în blocul care găzduia galeria unde constatăm că nici nu n-am udat prea tare. “Mișto idee, un apartament vechi transformat in galerie de artă. Numai bine, stăm și privim pe îndelete la instalații, eventual ne băgăm în vorbă cu custodele, trece timpul frumos și odată cu el trece și ploaia… Genial” 

Ajungem la etajul doi și… fâs, ușa era închisă. Sun la sonerie și nimic. Wow! Acu’ de facem? “Tati, eu m-am plictisit deja. Hai să mergem acasă” o aud eu cum se plange la mine. “Mă doare și gâtul”… Unde să plecăm? Afară se rupeau norii de nu vedeai la doi metri de tine. Am așteptat afară, în fața blocului preț de 20 de minute până ce ploaia a dat semne că s-ar mai domoli nițel apoi o aud – “tati, fac pe mine”. Rahat! – “Asta e, hai să plecăm”. 

Ce a urmat a fost prăpăd. Nu țin minte vreodată să mă fi udat în halul în care m-am udat în ziua aia fără să fi sărit îmbrăcat într-o piscină. Apa mi-a intrat în niște locuri în care sigur nu pătrunde nici dacă mă așez pe bideu, nene. M-am făcut muci. Încercam s-o protejez cum puteam mai bine dar șoseaua era acoperită de lacuri adânci de 10-15 cm iar mașinile treceau nepăsătoare pe lângă noi inecându-ne în căldări întregi de apă. O auzeam cum râde superîncântată de situație, și o făcea cum nu țin minte s-o mai fi auzit-o vreodată, dar eu înghițeam în sec gândindu-mă că urmează reproșurile nevesti-mii că prin gestul meu inconștient am reușit să-mi internez copilul la pneumologie… Ce Father of the year? Idiotul anului!. Ajungem acasă murați ca scoși din apa mării. Opresc Triumph-ul, îi ofer răgaz să coboare și ea in loc s-o facă imediat, așa cum mă așteptam, m-a strâns puternic cu brațele ei plăpânde spunându-mi: “Tati, a fost superb. Te roooog, hai s-o mai repetăm!”.

I’m back in business, baby. Father of the year it is!