Puține sunt locurile vizitate de mine care mi-au lăsat o impresie le fel de puternică pe cât a făcut-o Portugalia cu dealurile ei verzi împânzite de podgorii străjuite la vest de mărețul și fiorosul Atlantic și la est de munți presărați la tot pasul cu bolovani gigantești așezați pur și simplu “în picioare”, ca de o mână de copil. Vă spun, am avut plăcerea și privilegiul de a vizita Portugalia la volanul unei mașini ceea ce m-a ajutat s-o descopăr “mai altfel” decât aș fi facut-o vreodată cu avionul din simplul motiv că, spre deosebire de toate celelalte țări pe care ești nevoit să le “tai” până la ea, pe autostrăzile lusitane nu te poți plictisi deloc. Vă jur că ești răsplătit la tot pasul cu priveliști nepământești de sălbatice și violent de frumoase și mi-am jurat că data viitoare, căci sigur va mai exista o “data viitoare”, o voi face pe motocicletă, și ce experiență de neuitat va fi aceea!

Ținta mea era Cascais, o mică localitate de lângă Estoril, situată aproape de extremitatea sudică a Peninsulei Iberice, foarte aproape de Lisabona, de Algarve sau de Sintra, orașul-bijuterie plin de palate și de grădini aflat în patrimoniul UNESCO din 1995. Nu eram singur, cu mine mai călătoreau încă două persoane, doi bărbați, deci era o “băiețească” cum ar veni. Planul nostru era ca nevestele și copiii să călătorească light, cu avionul, în timp ce noi căram bagajele, enorm de multe, cu mașina. Win-win situation. Preferam oricând perspectiva a 4000 și ceva de km petrecuți la volanul mașinii, unei singure după-amieze irosită prin aeroporturi cu miliarde de bagaje, orgolii feminine fioroase și puradei nemulțumiți după noi. Dacă în cazul nostru s-a râs încontinuu, s-a comentat non-stop, s-a discutat serios sau la mișto, s-a asudat, s-au dres pene de roți în hohote și înjurături, s-a dormit în donjoanele unui Chateau provensal și s-a mâncat bine… ei bine, pentru fetele noastre, deși numai pentru o scurtă perioadă de timp, a fost nasol pentru că au schimbat două avioane, copiii s-au hârâit, și așa cum am și prezis în timp ce traversam Spania, orgoliile feminine se încleștaseră deja în câteva rânduri din motive pe care doar Dzeu le-a înțeles, probabil, pentru că noi n-am reușit nici în ruptul capului.

Mă rog, grupul era destul de pestriț, ca să fiu cinstit, unii dintre noi ne știam de foarte puțin timp și asta e întotdeauna un risc când vine vorba de concedii “la grămadă”. Pentru noi bărbații e simplu: te plac, stau și beau o bere cu tine, râdem, discutăm ne simțim bine. Nu te plac, beau o bere cu tine, ne înjurăm, discutăm în contradictoriu și tot ne simțim bine. Pentru femei, însă, e o adevărată dramă italiană: “Se crede superbă, ea e cea mai deșteaptă, mănâncă cel mai sănătos dintre toate, se-mbracă cel mai bine, le știe pe toate, toate celelalte sunt țoape pentru ea, iși crește copilul cel mai bine, și-l educă mai bine”…pula mea, argumente numai de ele acceptate care ne lasă cu gurile căscate pe noi aștia mai puțin sofisticați. Pentru femei e suficientă o remarcă mai neinspirată scăpată mai din puțul gândirii și s-a bășit mireasa; e ca și cum ai defila c-o făclie aprinsă într-o fabrică de artificii.