Cu câteva săptămâni în urmă mama m-a anunțat că proprietatea mătușii mele a fost vândută și că, dacă vreau, desigur, mă pot duce să salvez cele câteva obiecte din casa noastră depozitate la ea în garaj, obiecte care nu și-au mai găsit locul pe nicăieri pe unde ne-am tot mutat cu toții din 1999 încoace. Mânat mai degrabă de nostalgii decât de nevoi nu mi-am putut permite să le abandonez așa pur și simplu de parcă nici n-ar fi existat vreodată în viața mea, ar fi fost împotriva firii mele, așa că am acceptat să dau o fugă până la ele. Delăsător cum sunt, de fapt adevărul e că din… neah!, din pură delăsare, ce s-o mai zgudui aiurea, am tot amânat momentul. Până ieri, însă, când mi s-a dat un ultimatum: dacă nu le ridic, asta e, o să ajungă la groapa de gunoi. Așa da, vezi că se poate? M-am trezit ca Frumoasa din Pădurea Adormită și am intrat imediat în priză.

Am deschis larg usile garajului și odată cu scârțâitul porților din tablă, razele soarelui de sfârșit de Iunie s-au grăbit să mi-o ia înainte strecurându-se pe lângă mine grăbite să inunde încăperea până-n tavane. Privesc în jur incercând să mă familiarizez cu mediul și undeva, lipită de peretele din fund, zăresc ceea ce năzuiam să găsesc încă de când am fost rugat să vin, și anume, oglinda venețiană din sufrageria copilăriei mele. Părea cu mult mai mică decât mi-o aminteam eu. În amintirile mele, ea avea proporții biblice, și când colo, în fața mea, umilă, gârbovită și parcă rușinată de condiția ei stătea abandonată o oglindă ponosită care abia de depășea doi pași mai mari de-ai mei. Am cercetat-o răscolit de la câțiva pași depărtare, fără să mă apropii întrebându-ma încontinuu: Oare sigur, asta e?

Parcă ghicindu-mi îndoielile ce mă măcinau, oglinda s-a umplut de furii și printre petele inegrite de timp și acoperite de miliarde de fire de pânze de păianjen, imaginea tipului de 42 de ani a dispărut de ca și cum n-ar fi fost acolo și-n locul lui a apărut un puști ciufulit îmbrăcat în pantalonași scurți și c-un tricou 70’s alb față-spate cu mâneci navy-blue asortate la pantaloni care, c-o rățușcă galbenă din cauciuc strânsă în mâinile sale, se holba la ea în sus aproape să cadă pe spate. Am căscat ochii mirați și m-am apropiat vrăjit ca de un miraj. Am întins mâna după o cârpă și am început s-o curățat copleșit de emoții cu gandul să privesc mai clar la copilul care mă iscodea de dincolo.

Imaginea s-a estompat și-n locul ei a apărut îndată o alta, mai vie, în care mi se înfățișa o masă uriașă și bogată până la decadență, înconjurată de o puzderie de oaspeți voioși, copii și adulți, care cleveteau, râdeau și răscoleau cu mâini care mai indemânatice, care mai neîndemânatice, prin bucatele întinse pe platouri mari albe decorate cu filigran de aur, iar undeva în dreapta l-am recunoscut pe tata, care mesteca și arbitra festinul c-o vădită satisfacție întipărită pe chip. Pentru că i-a mers figura, oglinda a prins curaj și vrând parcă să mă pedepsească pentru momentul meu de îndoială și-a revărsat șuvoaiele de amintiri intr-un fluviu de imagini vii care au reușit să mă răscolească până la lacrimi.

M-am revăzut stând într-un cot, la 7 ani cum așterneam șiruri interminabile de litere în limba arabă “alef”, “ba’a”, “ta’a”, “mi’im”, “ua’u”, “dha” și la 10 cum recitam poezii în fața tatălui meu și meditatorului meu, “ustaz Bassam”, m-a suprins cu imaginea mea la 16 ani așezând piese de puzzle alături de mama și întotdeauna de frații mei care adunați ca muștele la pepene ne țineau isonul asmuțiți într-o competiție nebună unul cu celălalt care găsește primul piesa lipsă, m-am mai zărit la 17, 18, 19 si 24, râzând alături de cei dragi, discutând aprig, lecturând sau învățând, desenând sau privind la televizor… apoi a venit și momentul celor 25 de primăveri în care imaginile au încetat să mai fie vesele și frumoase. Am văzut-o pe mama cernită și umflată de plâns, m-am revăzut certându-mă violent cu cea care mi-a dat viață, am văzut durere, am văzut tristețe, am văzut griji și disperare, apoi o ultimă imagine, a mea, săltat pe un scaun, cum îmi întind mâinile înspre ea alături de alții ca s-o dau jos de unde zăcuse atârnată netulburată mai bine de 19 ani. Și gata, oglinda a amuțit.

Ea era. Nu mai aveam niciun dubiu asupra acestui aspect. Cuprins de remușcări mi-am cerut pe loc scuze pentru momentul meu de indoială de mai devreme apoi le-am făcut semn băieților mei s-o ridice implorându-i să nu cumva s-o scape din mâini că altfel va fi vai și amar de ei. Dacă-și imaginează că asta a fost tot, apăi frate, se-nșală îngrozitor pentru că acum am două fete frumoase care vor crește și vor avea copii la rândul lor, și nici nu banuiește la câte și mai câte alte povești de fericire, poate și de tristețe, urmează să fie martoră tăcută de acum înainte.