De regulă, fug ca dracul de tămâie când vine vorba de torturi, checuri sau patiserie fină pentru că, deși mă simt în largul meu la cratițe, când se ajunge la preparat dulciuri efectiv mi se face lehamite. E suficient să-mi amintesc de blatul mobilierului manjit cu de toate, de cântar, de măsurile de tot felul, de site murdărite, de praf de copt, de gelatina pusă la inmuiat, de tonele de vase murdărite, de făina împrăștiată peste tot, de zaharul pudră ajuns pe față, de spatule, de lichidele lipicioase, de untul consumat la greu, ba rece, ba topit, de făcăleț umplut de respect și de toate cele, de teluri de bătut ciufulite bine, scăpate ca din tranșee… bleah… ca să nu mai pomenesc de cum ajunge șorțul meu. Și dacă chiar doresc s-o las baltă și să dau bir cu fugiții, tot ce trebuie să fac e să-mi imaginez chipul drăcușorului de mezină ițit prin ușa crăpată a bucătăriei fix într-un moment ca ăla. Dacă mă surprinde cu mâinile înfipte în bolul cu făină, gata, tot haosul descris mai sus capătă proporții apocaliptice. “Lasă, mai bine fără” îmi tot spun eu dar odată la câteva luni parcă…parcă

………………………………………………….

Azi n-am băgat nimic în oală. Azi am băgat la cuptor. Adevărul e că nu-mi găseam locul și cum deschideam eu sertarele din bucătărie în căutare de belele, am dat peste doua borcane cu compot de piersici. Hmmm… De ce nu? Nu-i așa de complicat. Mi-am scos repede din caiet rețeta pescuită de mult de pe net, de la o gagică, și mi-am suflecat mânecile.

Pfirsichkuchen sau “chec cu piersici”, ca s-o n-o mai zguduim prea mult;

Nota bene: gramajele de mai jos sunt conversii aproximative din “cups” americane. Eu am măsuri de toate națiile și nu m-am prea sinchisit de aspectul ăsta dar pentru curioșii care vor s-o încerce am să fac un efort.