Desi ador lucraturile fine ale artizanilor secolelor trecute trebuie sa admit ca uneori ma dau in vant si dupa perfectiunea formelor scuturate de orice urma de exces pana la nivel de atom. Simt nevoia si de asa ceva.

“Form follows function” spunea arhitectul Louis Sullivan, autorul sintagmei, desi ideea fusese preluata in fapt de la sculptorul american Horatio Greenough, un mare rationalist al timpurilor sale pe care Loius S. l-a admirat fatis. Perfect, sunt absolut de acord cu el. Diferenta e ca mie nu mi-a placut niciodata aplicata in arhitectura. Culmea face ca desi ideea porneste la drum cu intentii declarat nobile, rezultatul final nu se supune intotdeauna 1 la 1 cu premisele de la care s-a plecat deci, e cumva ca-n comunism: cu totii suntem egali dar unii dintre noi sunt mai egali. Adica, renuntam la ornamente si ne limitam strict la functie dar hai sa mai punem nitel de lemn aici ca n-ar da rau, si nitica piatra pe colea ca nimeni n-o sa zica nimic si asa mai departe, intelegeti voi…

Sintagma asta pare a fi nascuta special pentru obiecte de mobilier, obiecte de uz casnic, masinarii de toate felurile, aparate, unelte si scule unde, in unele cazuri, au si capatat statut de obiect de arta. Dupa mine Porsche 911 este un exemplu perfect de obiect nascut sub “zodia puritatii absolute” iar testul timpului l-a si validat ca atare. Mergeti, bunaoara, la Muzeul Porsche cu copiii de mana. Priviti impreuna la modelul 356 zamislit in anii 50 ai secolului trecut si apoi indreptati-va privirea catre cei mici si observati-le reactiile. Vor fi ravasiti de placere. Voila, dovada.

Eu, ca s-o pot urni din loc din aula Muzeului BMW, a trebuit sa-i promit fetitei mele de 10 ani ca-i voi cumpara o Isetta la implinirea varstei de 18 ani. Imaginati-va un copil cazut pe spate in lacrimi de adulatie in fata unui automobil rotund ca un bob de mazare si pe parintele acestuia inebunit de nervi si transpirat ca o vita ca nu-l mai poate potoli.

Orice obiect care naste asemenea pasiuni arc peste timp este unul care bifeaza cu brio criteriul amintit. Un alt argument mai valid nu stiu sa existe. Si exemple similare va pot da cu carul insa cu siguranta v-as plictisi pana la lesin.

Bun, o sa va intrebati: “toata aceasta gargara pentru ce?”… Ei bine, va lamuresc imediat; doresc sa va vorbesc cate ceva despre un obiect care mi-a atras atentia prin simplitatea sa dezarmanta:

… o banala bicicleta.

Recent am dat peste numele unei firme: Foffa. “Foffa, hi hi hi, i-auzi cum ii cheama pe astia! Foffa!”… Bineinteles ca m-am hlizit ca unul de clasa a IV-a. Am aflat ca fabrica biciclete si am devenit curios. Intru pe pagina si sub ochi imi pica o bicicleta care pur si simplu m-a ravasit prin simplitatea formelor ei. Dar si prin culoare, recunosc, care-i super inspirat aleasa. Am citit mai apoi ca-i un “single-speed” adica ca-i ca Pegasu’ meu din copilarie, Mai simplu de atat nu se putea. Perfect! Intotdeauna m-am simtit amenintat de vitezele bicicletei mele (da, am si eu asa ceva, nu doar motociclete) care sar, uruie si fac ca dracu asa ca ideea de a avea una singura m-a cucerit pe loc. Fara zgomot, fara complicatii, fara inutilitati, old school. Nu urc dealuri, nu bat soselele patriei, nu ma bag in noroaie, nu cobor dealuri, nu trec muntii. Vreau si eu sa pedalez din cand in cand fara sa ma simt vinovat c-am trecut prin balti si ca trebuie gresate pinioanele. Un cadru de 11 kg, o furca c-un ghidon, doua roti, un lant si doua pedale la 320 de Lire sterline plus shipping. Simple as that. Fuck yeah, I want one!