Cred cu putere in regula – uneori extrem de toxica – ca toate ideile mele bune debuteaza, fara exceptie, schiopatand sau pur si simplu rau, ramanand ca pe parcurs, dupa strofocari indelungi si asumate, sa mi se confirme si asteptarile, moment de mare satisfactie pentru mine in care ma bat singur pe umeri zicandu-mi: “vezi, baiete, c-a ti-a iesit cum ai vrut?”. Spun toxica, pentru ca au existat si situatii in care ideile mele, indiferent de circumstante si-n ciuda tuturor eforturilor, s-au dovedit a fi pur si simplu rele, da capo al fine. In atari circumstante pot afirma cu toata raspunderea ca dau cu zarul ori de cate ori imi trece prin cap sa intreprind ceva nou, cu sanse de reusita 50-50 , dar intotdeauna la umbra inalta si deasa a unui foarte probabil esec de 100%. Si totusi, in ciuda sortilor aparent potrivnici din start, eu aleg sa perseverez neobosit, ca un cartofor orbit de credinta ca-ntr-o zi va rasturna casino-ul cu rotile in sus. De ce? Nu stiu sa va explic. Poate pentru ca rasplata e cateodata pe masura eforturilor? Posibil.

Dupa un concediu de doua saptamani la Marea Neagra, unde am zacut prizonier inconjurat numai de fetele mele, de nepoate si de nepotele, de sotie si de cumnata marturisesc ca-mi cam ratacisem barbatia in nisipul de pe plaja Navodarilor. Ajunsesem la performanta, negativa pentru un biker ca mine, inrait cum ma pretind, de a face diferenta intre cel putin patru nuante de roz, la orice ora din zi si din noapte, uneori chiar si proaspat trezit din somn, ca sa nu mai zic de lacrimile de emotie pe care abia de mi le mai stapaneam in fata rasariturilor sau apusurilor la care eram martor cateodata…  Ma aflam intr-o stare emotionala jalnica. Mai aveam putin si dadeam tineam cursuri intensive pe plaja despre impletitura frantuzeasca “spic” si cea “olandeza” sau “frantuzeasca inversa”, intre impletitura “coroana” sau “panglica” si, ce era si mai grav e ca, expus la atata estrogen, incepusem sa-mi pierd, fir dupa fir, aproape tot parul de pe piept. Cand priveam in jos tot ce mai zaream era un biet smoc belit si ratacit pe cosul pieptului. Ce mai putea urma ca sa puna capac la toate? Lactatia. Eram un Superman captiv intr-o cusca blindata cu Kriptonita.

Pink.

Intr-un moment ca asta, M, un prieten drag pe care-l stiu de peste 20 de ani, mi-a facut o invitatie pe care barbatul din mine (o biata si disperata farama din ce fusesem cu numai 14 zile in urma) a acceptat-o fara sa cracneasca, si anume: sa plece in calatorie cu velierul, in 6, doar tipi.

In lacrimi de bucurie am acceptat propunerea facuta IMPROMPTU si pe 2 Octombrie eram in avionul de Atena. Mai fusesem pe mare, pe tot felul de ambarcatiuni insa niciodata pe un velier. Aveam cunostinta despre raul de mare, despre protocoalele marinaresti cu privire la imbracamintea la bord sau despre normele de securitate pe care echipajul este obligat sa le respecte, insa generale, adica strictul necesar incat mie sa nu-mi ruinez vacantele si altuia cariera.

Am parasit portul intr-un echipaj de sase barbati la bordul unui velier de 15,5m lungime, dotat cu cinci cabine – doua la pupa, doua inaintea traversului si una la prova – doua timone si c-o arborada compusa din vela principala si un foc genovez. Aveam la dispozitie o bucatarie decenta cu aragaz pe pivot, un living destul de spatios si trei bai – doua la pupa vasului si una la prova –

Neexperimentat, cum eram la vremea aia, n-am tinut cont de nicio restrictie cu privire la dieta primei zile pe mare sau, si mai important, la unde e recomandat sa NU te afli cand iesi pe apa, asa ca, fara sa cracnesc prea tare, si la primul indemn din partea skipperului m-am coborat vitejeste prin tambuchi in burta vasului sa incropesc ceea ce eu numesc o “mancare de barca” , adica fasole rosie in sos tomat cu sunca, ceapa, ardei iute, ardei gras, morcovi si alte frunze si frunzulite. Navigam pe cursul 180 in Golful Saronic si inca eram pe motor cand m-am prelins sub punte. Jos in burta navei, tangajul se simtea destul de lejer asa ca nu era rau deloc; te hatana inainte-inapoi fara pic de drama, adica decent, insa imediat ce au ridicat velele si barca s-a asezat in vant de i s-au umflat izmenele, o la la!… a fost crunt. In acel moment barca a bandat la 30 de grade iar eu am zburat cu tot cu oale, de la aragaz pana pe canapeaua din spatele meu. Instantaneu am simtit ca m-am stricat la stomac. Tamplele mi se-ncalzisera pe loc si-mi vibrau ca un contrabas, fruntea mi s-a umplut de broboane reci iar stomacul mi se ridicase in cosul pieptului indignat peste masura de tratamentul la care fusese supus. Am terminat repede cu mancarea dar raul fusese deja facut.

Ulterior aveam sa invat ca prima zi pe mare este intotdeauna cea mai dificila dintre toate. Este piatra de incercare pentru orice marinar wannabe. In numai cateva ore ai sa afli daca apa este mediul tau sau nu. Pentru unii, cei mai ghinionisti, prima zi va fi si ultima ever. De aceea, intotdeauna inainte de prima iesire este indicat sa respecti un indrumar de bune practici care-ti va usura cumva viata leganata pe apa: se interzice mancatul pe saturate, se incurajeaza consumul modic de biscuiti, eventual un colt de paine, se recomanda hidratarea constanta si, foarte foarte important, esti sfatuit sa eviti pe cat posibil statul sub punte. Si inca o regula, valabila, insa, pentru tot restul calatoriei: anunta pe cineva intotdeauna cand iti trece prin cap a te pisi si fa-o “sub vant”, niciodata “in vant”. Merita sa tii cont de sfat.

Eu cum incalcasem absolut toate recomandarile – mai putin aia cu pisarea – am trecut prin chinurile iadului mai bine de opt ore incontinuu, cat ne-a luat sa ajungem pe insula Kithnos. Pana in portul ei am trait o stare de greata vecina cu moartea, am varsat, am zacut, am blestemat ceasul rau, am mai varsat ceva apoi am cazut lat. Asa a aratat prima mea zi pe barca. E drept, marea a fost si neobisnuit de agitata pentru perioada respectiva. De fapt, inca nici nu ne aratase ce poate muschii ei cu adevarat. Nu-i bai, aveam timp berechet sa aflam.

Dupa Kithnos urmau Santorini, Amorgos, Naxos, Mikonos apoi intoarcerea la Atena. A doua zi zburdam in voie pe barca aia in susul si-n josul ei fara nicio problema. Corpul meu deja se obisnuise cu barca si de acum capatasem acele faimoase “picioare de mare”; ridicam velele, le coboram, stateam la timona, nu ma mai speriau valurile si nici alura inclinata a vasului, totul era perfect din punctul meu de vedere.

Ne apropiam de sfarsitul calatoriei. Dezlegam barca de la cheu si parasim insula Naxos. La iesirea din port marea era destul de agitata insa nu ne-am facut griji prea mari. Asa fusese mai toata calatoria. Lasam in urma  noastra PORTARA – cea mai faimoasa “usa catre nicaieri” a Cycladelor, veche de peste 2500 de ani si orientata catre insula Delos, locul de nastere al zeului Apollo – si ne indreptam senini catre Mikonos, ultima noastra insula de pe lista. Chiar si asa, fara niciun dram de cunostinte, nici macar elementare, despre meteorologia marina, instinctul imi urla in urechi ca aveam sa dam de dracu si de ma-sa asa ca ma tot uitam in urma noastra cugetand c-ar fi mai intelept sa ne intoarcem.

 

Skipperul radea de mine ca sunt paranoic. Eu tot insistam ca ceva e putred in Danemarca. El nu si nu. Eu il intreb unde sunt vestele de salvare iar el m-a asigurat ca sunt in bucatarie, sub canapele. Eu, in calitatea mea de amiral de oale si tigai, de-a lungul calatoriei am tot avut de lucru pe acolo insa mi-aminteam ca deschisesem personal doar trei din cele patru spatii de depozitare. N-am pus la-ndoiala informatia si i-am dat crezare gandindu-ma ca e plauzibil, asa ca m-am linistit cat de cat. Trec 4 ore de navigat in volte si, pana mea, Portara inca mai era sub ochii nostri. Trec alte 2 ore si inc-o mai zaream. Deja era ciudat. Valurile erau scunde, dese si inspumate deasupra iar barca facea ca o masina sport cu arcuri scurte pe piatra cubica, adica zdranganea violent si se balanganea din toate directiile. Aveam tangaj, ruliu si hula si vant puternic in rafale N-N-V. Obositor si totodata inspaimantator. Dupa 10 ore de navigat in zig-zag, ajungem intr-un final la intrarea in stramtoarea Delos, calea prin care planuiam sa intram in portul insulei Mikonos aflat la cateva mile marine departare.

Ocolim un transcontainer aflat la ancora si cand intram in stramtoare, nene, atunci sa fi vazut urgia naibii ce s-a abatut asupra noastra. De unde pana atunci ne confruntaseram cu valuri agresive, dar mici si dese si acoperite c-un strat de circa un metru de apa nebulizata de forta vantului, acum aveam de a face cu valuri uriase care se napusteau cu pumnii stransi asupra noastra ca gorilele de munte. Barca noastra era ca frunza; cand in sus cand in jos. Din apa se iveau si dispareau la fel de repede tot felul de colti de stanca, pietroaie care in zilele normale nu puneau nicio problema navigatiei in general, dar care acum prezentau un real pericol atat pentru ambarcatiune cat si pentru noi. Dupa ce ca eram rupti in gura de oboseala, pe langa vantul turbat care batea din fata si valurile nebune, acum trebuia sa tinem cont si de stancile basite care zambeau la noi belite amenintator ca dintii babei.

Cu o mila sau doua inainte sa intram la adapostul relativ al portului din Mikonos marea a tinut sa ne explice cate ceva despre adevaratul sens al modestiei. Eu stateam scufundat jumatate in barca, jumatate inafara ei, cu un smartphone Samsung in mana si-i tipam skipper-ului  aflat la pupa vasului, coordonatele legate de viteza cu care bate vantul, directia, viteza aparenta si pozitia stancilor. Ceilalti ocupau pozitii la parame, agitati si toti patrunsi de seriozitatea situatiei, strangand sau slabind, dupa caz, velele. Unul singur dintre noi, beat mort, dormea in cel mai imposibil loc de pe o barca, mai cu seama pe furtuna: la prova.

Trec minutele ca nebunele si in totii ardea faclia sperantei ca vom avea sorti de izbanda insa marea mai avea un as in manecuta ei. “35 noduri N-W… ia 5 grade la tribord” urlam eu din toti rarunchii si… brusc simtim ca ne urcam pe un val care a facut ca linia orizontului, si asa zbuciumata, sa dispara complet din fata ochilor mei. Si am urcat …si tot urcat… parea ca nu ne mai oprim deloc din urcus…iar in spatele skipperului, cu ochii ingroziti de priveliste, vad cum se casca un gauroi imens… acum, puteam strecura in spate inc-odata lungimea vasului nostru, deci valul avea o lungime de peste 30 de metri. “Gata, s-a basit mireasa so embrace for impact”… Atunci mi-am confrmat tacit  ca ideea mea buna, in realitate a fost una ingrozitor de proasta si ca totul urma sa se-ncheie in numai cateva clipe. De unde timp de 12 ore legate cunoscusem frica dozata in fel si chip, de la moderata la absoluta, cocotati pe valul ala interminabil, frica mi-a disparut complet, iar eu am cunoscut o pace launtrica cum rar mi-a mai fost dat sa traiesc vreodata. O pace absoluta. In jurul meu era o liniste ca de mormant. Eram convins ca urmeaza sa mor. Imi ramasese sa aflu doar secunda in care inchei socotelile asa ca, din lipsa de alte idei, m-am uitat inspre ceas de parc-ar fi si contat. Apoi am inchis ochii si am asteptat sa ne prabusim in abis sau ca valul sa ne spulbere cu totul. Cand colo, ce sa vezi? In loc sa cadem ca de pe Inter Continental, alunecam ca de pe o masuta de cafea si asta a fost tot. A fost pur si simplu bafta. Am prins un val compus, unul “rogue” cum i se mai spune, exact cum nu se putea mai bine: in plina formare si nu dupa, asa ca am scapat ca prin urechile acului. Urgie.

In seara aia doua ambarcatiuni au tras in portul micutei insule: una de 15,5 m lungime si cu 6 marinari romani – din care 2 la prima iesire pe mare – si un vas de croaziera, pe nume Celebrity CONSTELLATION,  de 294 de metri si cu 2034 de oameni la bord din care, conform marturiilor harbour master-ului, 6 au parasit nava luati cu ambulantele. “9 spre 10 Beaufort” zice usor admirativ catre mine harbour master-ul din Mikonos. Atata avusese urgia de ieri seara. Pesemne ca ne credea experti. Oricum, skipper-ul nostru, jos palaria, a stiut ce trebuia facut. A avut si noroc, e drept insa nu m-am abtinut sa nu-i fut o cautatura urata ca a ignorat deliberat toate semnele care ne prevestisera din timp un tratament “cu de toate”…

 

La adapostul portului am decis ca, pana la capat, plecarea pe mare n-a fost o idee chiar atat de rea si ca, ba mai mult, as trece-o chiar la ideile mele cele mai stralucite. A, si mi-am amintit: vestele de salvare erau fix la prova, sub saltelele peste care dormea beat-mort, singurul dintre noi caruia nu i-a pasat deloc prin ce a trecut…

Incurajat, astfel, de experienta traita, m-am hotarat ca mi-ar placea sa urmez si eu niste cursuri de navigatie in vederea obtinerii unui permis de skipper, ceea ce pana la capat am si facut… so call me Ishmael

 

PS.

Despre SetSail, una dintre cele mai profi scoli de navigatie de la noi o sa va vorbesc in alta poveste.