“Nu stiu ce tantar m-a piscat de glezna azi, pe teren la lucrare, dar ma doare intr-un hal de n-ai sa crezi” imi da raportul nevasta-mea miercuri seara, dupa ce a sosit de la birou. Dupa cat era de umflata zona, mie-mi parea mai degraba o intepatura de viespe, dar nu m-am pronuntat deloc. Am sarutat-o pe nas zicandu-i “las’ ca-ti trece pana te mariti” si i-am intins farfuria cu mancare.

Vineri, pe la 5 si jumatate dimineata, in casa mea domnea agitatia specifica dinaintea plecarii in vacanta: “Ai luat periuta? Ai pus incarcatoarele de laptop si de telefoane?”, “Pisi, pornesti masina?”, “Fetelor, haideti ca pierdem avionul!” se auzea vocea nevesti-mii, simultan din toate camerele casei de parca s-ar fi teleportat incontinuu ca intr-un final sa ma sperie de moarte rasarind in spatele meu cu intrebarea “tu ti-ai luat medicamentele?”. 

“Cum mai e piciorul tau?” , parez io cu alta intrebare, vazandu-l umflat bine in zona gleznei. “Au trecut doua zile de la intepatura. Te si doare, sau e doar umflat?”. “Ma doare ingrozitor. Nu stiu cum o sa merg eu kilometri prin Amsterdam insa acum nu mai pot da inapoi. Am trecut eu si peste altele, mai rele de atat” se consoleaza ea resemnata.

Intre timp apar si cele doua nepoate ale noastre care urmau sa ne insoteasca in calatorie. “Gata? Haideti sa coboram bagajele!” aud porunca sotiei si cu totii ne conformam numaidecat. Destinatia? Amsterdam, la concertul Rihannei. Mda… super!. Asa e cand in casa ai trei fete; te dai in vant dupa Rihanna, nu mai poti dupa Beyonce, lesini dupa Adele, Adam Levine este superb…pana mea…

Biletele la concert fusesera cumparate, ăhă, din Pleistocen, cum ar veni inca din ianuarie, drept rasplata pentru eforturile depuse la scoala de amandoua. Poate si pentru simplul motiv ca-i consideram doi copii chiar ascultatori, de ce nu? Iar ca surpriza sa fie si mai de proportii, le-am invitat sa mearga la concert, odata cu ele, si pe cele doua verisoare mai apropiate de varstele lor. Toate laolalta promiteau o aventura once in a lifetime. 

Ajungem pe Henri Coanda, debarcam bagajele din masina, le urc pe un carucior si fuga la checkin. “Cine e A….?” aud eu vocea doamnei de dupa pupitru? Eu ma uit interzis la nevasta-mea. Ala trebuia sa fiu eu, insa cum Consiliul General al Primariei a taraganat solicitarea mea de schimbare a prenumelui timp de 8 luni (desi legal, termenul era de maxim 3 luni), nimeni dintre noi doi nu si-a imaginat ca voi ajunge in situatia asta in Iunie 2016… Decizia de schimbare a iesit, deci eu eram A… din discutie, insa din motive ce tin de birocratia excesiva si tricolora, in Cartea de Identitate, inca mai figurez cu prenumele vechi, si o sa tot figurez inca vreo doua trei luni de acu inainte pan-o rezolv. Cat despre biletul meu de avion, nici nevasta-mea nu-si mai aducea aminte pe ce nume fusese cumparat, deci omisese sa ia din timp contramasurile necesare.

“Stati, doamna, ca tot eu sunt ala.” argumentez eu furios. – “Nu, merge asa! Trebuie sa mergeti la ticketing sa vi-l schimbati pe numele din buletin. Asta daca e posibil!” zice vocea catre mine. Mi s-a urcat sangele in cap si deasupra mea s-a ridicat o mica ciuperca atomica. “Cum adica daca e posibil? Biletul a fost cumparat de sotia mea, deci din punct de vedere legal noi avem dreptul la 6 scaune pe cursa Dvs si apoi, daca  A…. se hotareste sa nu mai plece si-i cedeaza locul lui X…, care-i problema?”. “Mergeti la ticketing si vedeti cum, si daca, se rezolva. Eu nu va pot ajuta cu nimic” zice tipa catre mine. Ma rog, intr-un final s-a rezolvat, dar numai cu o poala de argumente si de dovezi scriptice sub forma de corespondenta purtata intre mine si avocat, adrese si mailuri plus 10 Euro, taxele aferente inlocuirii unui sir de vocale si de consoane cu un altul. Numai asa am evitat sa le ruinez fetelor mele atat de mult asteptatul eveniment.

Superstitios din fire ii soptesc nevesti-mii ” – Asta e un semn. Dzeu nu vrea sa plecam.”  “- Termina cu prostiile. Important e ca s-a rezolvat si ca acum suntem impreuna” ma linisteste ea apoi imi apuca palma si mi-o strange puternic intr-a ei. Aterizam pe Schiphol. Eu, nevasta-mea, un card de 3 gagici de 16, 18 si 20 ani si mezina de numai 10 anisori. Doamne, Dumnezeule, la ce chiraiala dracu, la ce hihineli si la ce harjoneli mi-a fost dat sa fiu martor!… Ma durea capul ingrozitor si intr-un fel incepusem sa regret pasul facut…

Sudez rapid doua tigari si pornesc in cautarea unui taxi care sa ne incapa pe toti 6, cu tot cu bagaje, adica un Transporter sau un Vito. N-apuc sa fac trei pasi ca m-a si mirosit un tip. Ma abordeaza cu toata sinceritatea de care era el capabil, si-si incepe pledoaria cu informatia ca are o masina numai potrivita pentru situatia de fata, ca el este un taximetrist “legit” din Amsterdam si ca, asemeni multor altora in situatia lui, in prezent este angrenat intr-un mic razboi cu aeroportul pentru libertatea de a ridica pasageri si fara permis special, asa ca, daca sunt de acord, ma pot folosi de serviciile sale cu toata increderea.

A, si ca e si cu 20 de euro mai ieftin ca cei “acreditati”. Mi-a placut onestitatea aratata, strig dupa fetele mele care, cu toatele erau catarate pe literele din logo-ul “I am sterdam“, fotografiindu-se incontinuu de mai bine de 20 de minute si ne incolonam in spatele soferului. Nu facem bine zece pasi ca pe noi tabara vreo 4-5 indivizi imbracati cu veste fluorescente pe care scria “Schiphol Airport Taxi” si care incep sa ma dojeneasca ca pe un pusti cordit ca “astia sunt ilegali, astia va fura, astia o sa va rapeasca etc”… Mi-a stat inima-n loc pentru o secunda, m-am uitat lung la soferul nostru, dar cum omul ala avea o mecla bonoma, am hotarat sa-i ignor pe “acreditati”, tipi care, by the way, aia chiar pareau super infractori. Cugetam ca se facuse prea multa valva in jurul nostru ca soferului sa-i mai treaca prin cap vreo eventuala faradelege.

– “Auzi, Pisi, daca vezi vreo farmacie in drum, roaga-l, te rog, sa opreasca.” zice din spate nevasta-mea. – “De ce? Pentru tine?”.  – “Nu, pentru cea mare. O doare gatul”… WTF! Acum s-a gasit s-o doara-n gat. Fix in astea doua zile de Olanda. ” Bine, o sa vad ce pot face”.  Farmacii in drumul nostru? O laie. Niciuna, asa ca-mi iese complet din cap.

Coboram la hotel, facem formalitatile, lasam bagajele in camere si “out out out” preiau eu comanda, sa vada si fetele noastre Amsterdamul. Nevasta-mea schiopata ingrijorator dar m-a asigurat ca e bine. Aia mare, mai haraia din cand in cand, dar nimic serios; rasete, euforie tembela adolescentina si poze… poze cu miile… Fratilor, am reusit sa termin un pachet de tigari intr-o ora si un pic, timp in care n-am parcurs mai mult de 100m pentru ca s-au pozat sub, langa, deasupra si intre toti pomii, caramizile, rigolele, florile, vasele, masinile, cainii, clantele si razele de soare care le-au cazut sub priviri.  Eu si 5 gagici dupa mine. La ce dracu sa ma fi asteptat daca nu exact la asa ceva? Hai sa fim seriosi. Impacat, eu faceam cate zece-douazeci de pasi mai in fata apoi cautam o terasa cu mese afara, ma asezam, comandam o cafea, suc, apa, ceva… apoi le urmaream cum vin agale inspre mine, cum se opresc, cum se pozeaza, cum comenteaza, cum intra intr-un magazin, cum ies si intra intr-altul… fun la maxim. Uite ca-n ritmul asta intr-un sfarsit am ajuns si noi la Rijks Museum pe care l-am vizitat de la cap la coada. Speechless.

Apune si soarele, nepoatele ne parasesc sa doarma la o prietena care s-a oferit sa le cazeze, asa ca ramanem doar noi patru. Eu ies sa cumpar cate ceva pentru noi, in camera… paine, unt, mezel, fructe, apa, ceva sucuri… Cum revin la camera cu pungile pline, mi se comunica fara drept de veto ca trebuie neaparat sa fug dupa medicamente pentru ca cea mare abia de mai poate inghiti, asa de tare o doare gatul. Las papornitele si alerg de nebun dupa un taxi. Il opresc, ii zic ce vreau iar ala ma traverseaza juma de Amsterdam la un spital unde, zicea el, avea contacte la o farmacie. La olandezi, daca n-ai reteta te servesc c-un pahar cu apa si c-un “hai pa!” Asa a si fost; ala a intervenit iar vanzatoarea, draguta, s-a induplecat si mi-a dat paracetamol pentru cea mare si niste creme pentru glezna sotiei. Ajung la hotel, il rasplatesc pe taximetrist, deschid usa unde… nevasta-mea ma intampina cu vestea ca cea mare are deja frisoane. Cad instantaneu pe spate. Futu-i pasca ma-sii de treaba!. Cum cacat de le apuca toate damblalele numai cand nu suntem pe acasa? Furios pe Dzeu, ies pe usa la o tigara spunandu-i ca daca se decide s-o duca undeva, multumita lor in mai putin de 24 de ore eu unul deja stiu un spital misto in Amsterdam. Revin dupa 5 minute si o gasesc pe cea mare  cu capul infipt in closet. Acum vomita. Luaseram antitermice cu noi dar la faza cu boratul nu ne-am asteptat deloc. Marfa!

Ma rog, toata noaptea am tinut-o sub observatie iar, slava cerului, de dimineata ii era mai bine. Se pare ca exagerase cu mancatul in ziua precedenta si ca amestecase o droaie de tampenii de dulciuri cu sucuri si cu tiramisu si zau daca m-as fi asteptat la asa ceva din partea ei, mai cu seama ca e ditai capra. Hai, daca era aia mica mai ziceam, dar la 16 sa patesti asa ceva e complet aiurea. Ca sa se scuze, cea mare imi zice ca si nepoatele mele se cam plang de o usoara gheruta-n gat. Baga-mi-as! V-ati pus pe mine sa ma inebuniti complet. Ies in gradina sa-mi aprind o tigara si cand revin inauntru… ce sa vezi?  Sotia ma anunta grav ca nu mai poate calca deloc pe picior.

Am simtit ca-mi explodeaza o vena pe creier. Asistam la o forma bizara de apocalipsa careia ii casunase din senin numai pe femeile din viata mea. Mi-era si frica sa mai ies naibii pe usa pentru ca era deja limpede: imediat ce indrazneam sa-i trec pragul cum  o lovea pe cate una damblaua, de regula ceva grav. Cadeau in jurul meu ca mustele fasaite cu spray iar eu ma simteam complet depasit de situatie. Aleg sa nu mai zic nimic, sprintez la receptie, comand un taxi, imi urc fetele in el si fuguta la Spitalul de Urgenta. Acolo, 150 de Euro mai tarziu aflam ca insecta pizdii, aia corcita cu nus’ce vipera cu corn de a intepat-o pe nevasta-mea, a strecurat (posibil) si o bacterie in rana si uite asa s-ar explica si batalia de durata pe care nevasta-mea o ducea cu o banala piscatura. Solutia? Bombardamente cu antibiotic de 500mg.

Parasim spitalul cu convingerea ca tot ce a fost mai rau deja s-a petrecut si ca nimic nu ne mai poate darama. Mergem sa mancam ceva bun, vizitam casa Rembrandt, dam o raita prin Piata Puricosilor, prin Piata De Flori, d’astea; ne umpleam timpul pana la ora concertului Rihannei. Profit de un minut de neatentie din partea fetelor mele, ma fofilez, scap intr-un coffee shop si-mi iau 1 gr de “curcubeu” super strong. “Rihanna, fuck you! Azi merg la propriul meu concert!. he he he”

Ne intoarcem la hotel pentru ca fetele “sa se pregateasca de concert” si profit de ocazie ca sa-mi fabric, pe ascuns, cel mai monstruos “joint” pe care l-am fumat vreodata singur. Ii fut o fluieratura plina de admiratie si… in ritmuri de fanfara bavareza il aprind fara sa cuget prea mult: “This is Captain Jean-Luc Picard, beam me up!”. 

Fara sa exagerez deloc, in cateva minute eram la pupitrul universului si controlam situatia. Pentru neavizati, eu eram un doar un biet tip fumat care pasea cumintel si resemnat la urma unui pluton galagios de 4 fete extrem de agitate ca au bilete la Rihanna, insa pentru putinii alesi, cei cu ochiul format, adica initiatii, eu eram  Ceasornicarul, subalternul Marelui Arhitect.

In prima jumatate de ora am fost preocupat de un singur gand: sa nu cumva sa pasesc dincolo de mediana trotuarului pentru ca ma expuneam muscaturilor de tramvai care, ori de cate ori treceau pe langa mine ma maraiau amenintatoare. Nici azi nu stiu cum de m-am stapanit sa nu fug urland cuprins de panica cand nevasta-mea m-a tras de mana, dupa ea, in burta bestiei cu numarul 10. Am imbratisat strans un stalp si din pozitia aia am urmarit cu ochii in cap ca felinarele toate conversatiile din jurul meu, pe care culmea, pretindeam ca le si pricep cuvant cu cuvant. Inclusiv olandeza sau Igbo-ul nigerian. Nu conta. Pricepeam tot! Receptionam deodata, si separat, pe toate frecventele posibile, tot ce se vorbea in tramvaiul ala fara sa ratez vreun cuvintel. Eram convins ca-n avalansa aia de  cuvinte, Marele Arhitect urma sa-mi strecoare un mesaj de o importanta cruciala pentru planeta mea.

Coboram din Tramvai si luam metroul. Nu va pot explica ce trairi de mare senzatie am avut si acolo. Nici n-are sens sa incerc. Oricum, nu astazi, cand va scriu aflat sub efectele unui alt set de sedative, cu mult mai puternice, administrate legal ca urmare a unei operatii de excizare placa metalica din incheietura mainii drepte. Anyfuck, ajungem la Amsterdam Arena, si ne lasam purtati de valurile de tineri care se scurgeau intr-acolo, semn ca eram pe drumul cel bun. Ajungem intr-un super scuar si ne-am ratacit complet… Nord 5 parca sau ceva de gen…draci, n-o gasim asa ca ma duc tinta la un politist care, cand avea 24 de metri inaltime, cand 24 de cm, asa ca eram un pic confuz cand i-am vorbit. Il intreb daca stie unde este intrarea noastra. El ma-ntreaba “La ce concert mergeti?”. Eu ii raspund “La Rihanna”….El ramane usor interzis, imi solicita biletul, se uita pe el si-mi zice: “La Rihanna? Concertul a fost mutat pentru saptamana viitoare”.

Am cazut pe spate de ras. Amandoi. El de mine vazandu-ma cum ma tavaleam de ras si eu de ele, de fetele mele, care sincer credeau ca e o farsa. Nu, nu era nicio farsa. Firma care ne vanduse biletele a uitat sa ne dea si noua de veste ca proasta aia de Rihanna si-a mutat concertul. Si chiar daca si-ar fi facut treaba si ne-ar fi anuntat cu doua saptamani inainte, banii pe cazare si pe biletele de avion ar fi fost irositi deoarece tocmeala era facuta pe “non refundable”. “Ghinion”, cum ar spune un clasic in viata.

Dupa faza aia, credeti-ma, am baut la cafele pana am dat in bâțâiala din toate incheieturile pentru ca prioritatea mea era sa aterizez de urgenta de sus, din norii cu dragoni, deoarece datele problemei se schimbasera complet. Eu fumasem c-un singur scop, adica sa fac fata bașinii de Rihanna si nicidecum sa bantui de nebun cu 5 fete dupa mine, sambata prin Amsterdam, cu artificii in creier ca de 4 Iulie.

Ca sa continui in spiritul weekendului proaspat incheiat, adica in nota de boale, medicamente si spitale, azi 13 Iunie, la 9 dimineata, ora Bucurestiului, m-am internat pentru o operatie la mana dreapta. Ma rog, cel putin in cazul meu totul era premeditat, caci, de regula, nimeni nu se interneaza cum ii vine cheful, insa un timing mai potrivit nici ca se putea. Mi-am extras placa si suruburile care mi-au tinut de cald din 13 Septembrie 2013 incoa. Poetic, nu gasiti? In zi de 13 mi-au fost puse si tot in zi de 13 mi-au fost scoase.

Alte droguri, alti dragoni alti Ceasornicari.