Sunt cateva carti in biblioteca mea care m-au zapacit intr-un hal fara de hal. Le datorez enorm si-ntotdeauna le voi pastra la loc de cinste, adanc in inima mea. Nu stiu exact de ce, insa m-au rascolit cu povestile lor si continua s-o faca chiar si acum, unele la mai bine de trei decade de la lecturare… “Sarbatoarea Tapului”, “Batranul si Marea”, “Pentru cine bat clopotele”, “De veghe in lanul de secara”, “Maestrul si Margareta”, “Martin Eden”, “O mie si una de nopti”, “Aventurile bravului soldat Svejk”, “Explozia intarziata a fructelor de mango”, “Atlasul continentelor incetosate” sunt doar cateva exemple alese la intamplare dar printre ele e una, mai recenta, care, intr-un mod cu totul aparte, mi-a dat un sut in coaie pe care n-am sa-l uit in vecii vecilor amin: “Orientalistul” de Tom Reiss.

Despre ea am numai 5 silabe de spus: “In-cre-di-bi-la!”. De fapt, nu neaparat cartea, desi e scrisa impecabil, cat povestea personajului din carte, unul dintre cei mai misteriosi scriitori carora le-a fost dat sa traiasca pe lumea asta. Nu, nu e Nostradamus. Nu e vreo plasmuire literara bine ticluita intre zece cescute de cafea consumate langa patru pachete de tigari sau intr-o seara mai grea cu capul culcat pe brate dupa o sticla de vin, oh, no no no, pas du tout monsieur! E despre un tip nascut la Baku, care a avut o viata absolut incredibila (documentata) si pe care l-as descrie cu lejeritate ca pe un Forrest Gump al uneia dintre cele mai fierbinti perioade ale defunctului secol XX. Hai s-o spunem si asa: daca ma-sa ar fi fost plecata la Paris la shopping de palarii, cateva milioane de oameni ar mai fi trait bine mersi, poate si acum. V-am starnit curiozitatea?

Am gasit foarte multe puncte comune cu personajul si, poate ca si de aceea, acum va vorbesc cu atat pasiune despre carte. Am devorat-o din scoarta in scoarta, intr-o singura zi, iar la final, dupa ce am inchis copertile am ramas atat de impresionat incat n-am mai indraznit sa pun mana pe o alta multa vreme dupa de teama ca-mi va ruina gustul placut lasat de asta. Am tot planuit cum sa-mi conving familia ca pentru mine este foarte important sa ajung la mormantul lui, si pana sa izbutesc s-au scurs vreo doi ani, timp in care m-a mistuit un sentiment puternic de vinovatie, asemeni dreptcredinciosului care, desi cu posibilitati, toata viata s-a fofilat de pelerinajul obligatoriu la Mecca. A venit, insa, si ziua in care am luat avionul de Roma, am inchiriat un Mini One, si vai via catre Napoli. Oprire la Pompei, poze la greu, urmat de Sorrento, cazare si alte frectii. A doua zi dis-de-dimineata, hop, toti patru in Mini si fuga ca racheta catre atat de asteptatul si mult planuitul rendez-vous cu eroul meu, Essad Bey. Destinatia: Positano.

 

Unde e mormantul lui Essad Bey in Positano? In cur pe stanga. Nimeni nu stia sa-mi spuna unde exact. Stati s-o lamuresc: nimeni nu stia sa ma-ndrume nici macar catre cimitir, daramite sa-mi spuna unde e celebritatea ingropata in el… Nici pe net lucrurile nu stateau mai bine. Dar mie nu mi-a pasat. Eram langa EL si trebuia sa ajung cu orice pret. Chiar si cu pretul promisiunii unei zile ruinate complet pentru ai mei, eu urma sa gasesc afurisitul ala de cimitir. Cauta de nebun locul cu pricina prin imprejurimile unei localitati ridicata pe peretele vertical al unui munte care se prabuseste sute de metri in mare, intr-o zi caniculara si-ntr-un Mini One la patru usi, considerat limuzina de nunta pe stradutele alea ingrozitor de inguste unde pana si doua Vespe-si cam sparg oglinzile retrovizoare cand trec una pe langa celalalta. Sunt absolut convins ca cel mai mare cosmar al unui sofer indigen e doar celalalt sofer, aflat insa, in vacanta si care, fara sa stie prea bine cum sta treaba pe acolo cu “ril esteaitu”, ii ocupa fara nicio greata locul de parcare.

Ajung la intrarea in Positano si dau peste un tiripic de nici 20 ani c-o casca de constructor pe cap, care-si facea de lucru in mijlocul strazii c-un semn de “stop” ridicat cu bratul drept. Profit ca m-a oprit si cobor la el sa-l intreb de cimitir; parca i-am dat cu leuca in cap. Ala abia ce invatase sa paseasca asa ca ce cacat sa stie dansul despre morti si cimitire? Apuca statia si-l suna pe Giovanni, care, la fel de cu ciunga-n par, ii raspunde ca nici el n-a auzit de asa grozavie dar ca sigur ca si-or arunca si astia mortaciunile pe undeva prin preajma, nu prea departe. Tiripicul isi trage o mina serioasa si-mi arata cu degetul catre pisc, vag, ca ar trebui sa fie pe sus, undeva pe acolo. Apoi se razgandeste si-mi arata ca nici mai la poale n-ar fi exclus, mai langa apa. M-a lamurit bustean. Priveam lung si pe sub sprancene catre cele doua azimuturi despartite de 800 m cu regretul ca n-am aripi, pentru ca drumuri, nici macar pietruite, nu prea vedeam.

Ii multumesc si pornesc pe soseaua lata cat crapatura unui cur cuprins de panica c-un card interminabil de vehicule in spatele meu. Rulam suficient de repede cat sa nu-i scot din minti pe cei din spatele meu si-n acelasi timp, priveam cu repeziciune cand la stanga cand la dreapta cautand cu disperarea unui criminalist, un semn, un indicator, ceva, nu stiu, un floc, un indiciu cat de mic care sa ma lamureasca unde pizda ma-sii e cimitirul cu pricina. In drumul meu zaresc o curte c-o casa intr-ansa, scobite la propriu, in munte si parasite temporar de proprietar. Virez repejor ca sa eliberez soseaua cocosata de vehiculele stranse-n spatele meu ca sardelele-n cutie iar fetele mele tipa speriate c-am pierdut controlul masinii. M-am ales c-un perdaf de toata frumusetea dar credeti ca mi-a pasat? Fas, eu aveam intalnire c-un mort asa ca nimic nu ma mai speria.

 

Vad un mos si-l intreb daca stie unde e cimitirul. Pana mea, cred ca i-am stricat ziua. Cum sa intrebi un italian daca stie unde-i cimitirul? Intreaba-l cat vrei despre cum se traieste viata, poate, dar sa-l intrebi de moarte cand el se dichisise ca sa iasa la vrajeala si la un “espresso” de lins in zece ore de taclale, apai asta e culmea prostului gust. Mosul nici n-a catadicsit sa-mi raspunda, fute-l-as. Frustrat pana la Dzeu, vad un butic “cu de toate”, ca-n cartierul Militari, intru si pun aceeasi intrebare. Tipa, o babuta simpatica, imi zambeste, ma apuca de mana si ma trage catre usa magazinului. Eu am crezut ca ma da afara dar nu, draga de ea, saraca voia doar sa-mi arate o fanta cascata intre doua case sapate in roca, pe care n-ai fi remarcat-o niciodata altminteri. Abia de zareai treptele frumos randuite. Ii multumesc fericit nevoie mare, scot masina din curtea omului si, mana destinului, vad un locsor in fata unui hotel, la nici 30 de metri catre care sprintez ca ghepardul. Pot sa jur ca am citit disperare si regrete in ochii soferului care tocmai ce-l elibera. Asta e!

 

Ce sa va povestesc? Sute de trepte, fratilor! O groaza, una dupa alta, una peste alta; urcai ca sa cobori, si cativa pasi mai incolo coborai ca sa urci la loc in conditii de umiditate 80% la “decat” 40 de grade Celsius. Bucuria cardiologilor de pretutindeni. Nu-i de mirare ca nimeni nu stia unde-i cimitirul meu. Nimeni, odata plecat intr-acolo, n-a supravietuit sa povesteasca ulterior celorlalti cum e si, mai ales, unde e. Cimitirul ala este K2-ul ialian. Ai nevoie de un serpas experimentat ca sa-l cuceresti. A murit matus-ta? Uita-te prin casa dupa membrii care n-arata prea bine si daca tot o inmormantezi, pana mea, doar nu te-oi duce tu, ca esti tanar si inca ai zile-n tine, invita-i pe ei la pachet s-o conduca la groapa. Economisesti o groaza. Tot vine popa, nu? Black Friday extrem.

 

Numai abnegatia fata de Essad Bey m-a tinut in viata in conditiile descrise. Nici soparlele n-aveau tupeu sa faca ce faceam noi patru. Cea mica se plangea ingrozitor c-o dor picioarele, ca s-a saturat de viata (ce va spuneam eu voua despre cimitirul asta blestemat?), ca-i e sete, ca-i e dor de codru verde, ca-i e foame, ca “de ce trebuie sa vedem morti?” … d’astea! Eu taceam malc si nu ma plangeam deloc pentru ca ma simteam cu musca pe caciula. Ca sa-i distrag atentia zaresc un cactus cocosat de fructe, din care-l culeg pe cel mai parguit. Il rup in doua si le dau fetitelor mele cate o jumatate. “Muscati cu grija din el, o sa va placa la nebunie!”.

Mai parcurgem cateva zeci de trepte si, dupa un colt, dam nas in nas c-o bisericuta ingrijita. Evrika! L-am gasit! Ce noroc pe mine, cineva cosea iarba asa ca precum Hermes Inaripatul, urc cate trei trepte odata catre locul din care razbea bazaitul de trimmer si-l abordez pe ingrijitorul cimitirului intrebandu-l daca stie unde este mormantul lui Kurban Said, la care el imi raspunde – “il arabo? Iesi din cimitr, da-i tarcoale si intra din nou. Ai sa-l recunosti imediat.”

 

Dintre toate celelalte, mormantul lui Essad Bey, aflat stingher, la o margine stancoasa de prapastie napadita de vegetatie spontana, e singurul orientat catre albastrul marii… Gasesc ca mai potrivit de atat nici ca se putea: nici pe pamant, nici in vazduh si nici in apa; Essad Bey pluteste parca, undeva intre toate la un loc. Singurul aspect care mi-a tulburat momentul a fost chiraiala celor mici care ma blestemau cu lacrimi rasu’-plansu’ pentru limbile umflate de milioanele de ace, ca perisorii, imprastiate pe toata suprafata dulcelui fruct de cactus. Perfect! Fara sa vreau m-am asigurat ca niciunul dintre noi n-are sa mai uite vreodata momentul in care am urcat in inaltul cerului doar pentru a asterne o floare la mormantul unui suflet cu identitate confuza.

 

Mergeti la el si puneti-i o floare. Merita macar atat. A, si era sa uit: luati cu voi si un briceag. Poate va da prin cap sa muscati dintr-un fruct de cactus.