Parcul Ionaid are trei intrari. Sau trei iesiri. Cum doriti. Cea dinspre Bdul Dacia, cea dinspre strada Ion Voicu si cea dinspre Piata Gh. Cantacuzino, si toate trei, separat, au jucat cate un rol in viata mea.

Am remarcat-o la intrarea Ion Voicu a parcului aflat la numai o aruncatura de bat de casa mea, in dreptul cismelei de langa casa maestrului violonist. Eu purtam parul lung, cazut peste urechi, ochelari de soare rotunzi si negri “John Lennon”, tricou cu dungi orizontale, blugi sailor si bocanci. Ea purta parul strans intr-o coada, un tricou roz, colanti de alergator, lungi pana la genunchi si adidasi. Eram “depeșar”. Ea asculta “pop”. Eu venisem sa fumez. Ea sa plimbe cel mai urat caine din lume. Eu am privit-o lung. Si ea pe mine. Eu, timid, am ales sa fac pe interesantul. Ea, mandra, n-a schitat niciun gest. Eu am plecat spre casa. Ea la fel.

“Touch down”. Trec zilele si, exasperat de o domnisoara cu doi ani mai mica ca mine, colega cu sor-mea, o pustoaica vesnic plina de bani la ea care facuse o fixatie pentru mine, fug de acasa in parc. Nebuna, hop dupa mine. Ma gaseste pe o alee si-mi reproseaza ca sunt rau cu ea. Iritat, ii zic tot ce aveam pe suflet, ca nu vreau puscarie, ca sa inceteze si sa-si caute pe unul de varsta ei si tot parlamentand am condus-o catre iesirea dinspre Piata Gh. Cantacuzino loc unde, abrupt, imi si iau ramas bun de la ea (pe vecie) si fac cale intoarsa. Cum nu era nimeni cunoscut prin preajma, decid ca e cazul sa ma intorc acasa si ce sa vezi, la intrarea dinspre Dacia apare EA. Inima-mi zvacneste puternic in trup si incerc sa ma adun naibii ca sa nu par vreun idiot. Ea vine tinta catre mine si-mi zice cu tupeu – “am auzit ca azi aveti o petrecere. Vin si eu” – nu-mi venea sa cred ce-mi aud urechile. Normal c-am fost de acord.

Cum era si firesc m-am intolit cu blugi, camasa, sacou si ciocate, Depeche. Ea arata traznet intr-o rochita neagra scurta si cu sandale cu toc stiletto. Petrecerea respectiva se anulase pe motiv de parinti surprinsi neplacut de idee asa ca impreuna cu o alta pereche am mers la ea unde am jucat septica pe rupte. Pe bune, septica, adica jocul de carti, nu sex. Pierdeam pe rupte si nu-mi pasa. Puteam juca si bambilici ca eu oricum nu mai bagam de seama ce se-ntampla in jurul meu. O sorbeam din ochi asa cum tragi aer in piept cand iesi din apa. Eram pierdut complet in frumusetea ei.

Au trecut cateva luni de plimbari kilometrice cu prinsori de mana si cu vorbarie fara noima iar pe 13 Ianuarie 1993 deveneam un cuplu cu toate drepturile ce decurg de aici. Firi mai diferite ca ale noastre nici ca se puteau aduna laolalta. Ea calculata, eu imprastiat. Ea treaza, eu ametit. Ea realista, eu visator. Ea cumpatata. Eu cheltuitor. Ea tacuta. Eu gura sparta. Ea cu faptele. Eu cu intentiile. Ea nascuta iarna. Eu vara. Ea indragostita de mine. Eu indragostit de ea. … hmm… constat ca aveam si puncte comune. Pe 9 Iunie 2000 ne-am oficiat relatia cu acte in regula.

Din 13 ianuarie 1993 si pana astazi, pentru ea s-au scurs 8559 zile. Eu am numarat 1001 de nopti. Eu nu sunt atat de scrupulos cu cifrele.

La multi ani, draga mea.