In zilele mele bune masor 1,92 cm si cantaresc 83 kg iar in alea mai rele masor cu doi cm mai putin si tot atatea kilograme. Candva, am avut si 115 kg si n-a fost vreo mare smecherie pentru dansa caci, la inimioara ei de 865 cc care dezvolta 66 cp, putea sa duca doi ca mine odata. Ca ieseam in oras la o cafea sau ca ne harjoneam pe Transfagarasan, frumoasa mea niciodata nu mi-a dat de inteles ca nu mai poate. De la sea la pamant masoara 775mm, inaltimea ei maxima este de 1100mm, lungimea e de 2228mm, latimea e de 739mm iar rezervorul inghite 16 l de benzina. Consumul… sincer, niciodata n-am calculat cat consuma pentru ca n-am fost curios niciodata. Eram atat de incantat ca, prin comparatie cu cei 450 de Roni cat dadeam pe un plin de motorina, acum plateam 70 de Roni incat nici nu mi-a mai pasat de amanunte. Ca parcurgeam 400km (drumuri mixte), alteori 300 km si ceva nu dadeam doi lei, tot ce ma interesa era doar ca ma deplasez cu stil si pe doua roti. Atat.

 Dupa mine, exista trei categorii de cumparatori de motociclete: pragmaticii, nostalgicii si cea de a treia care e compusa din amandoua categoriile laolalta, adica pragmaticii atinsi de o usoara nostalgie. Sa ma explic:

Pragmaticii isi vor cumpara motocicleta evaluand stiintific raportul centimetri cubi/cost, cai putere/cost, greutate/cost, viteza/cost, siguranta/cost, calitate/cost, mentenanta/cost si, in mod firesc, ei vor opta pentru motocicletele japoneze.

Nostalgicii isi vor alege intotdeauna brandul cu inima. Harley, Victory, Indian, Ducati, Norton, Triumph, Aprilia, Agusta etc… Ce daca vibreaza? Ce daca pisa ulei pe la cate o garnitura? Ce daca se “phoote” electrica la fiecare 1000 de km? Ce daca fac revizia la 8000km? Ce daca simt intre picioare bataile de piston? Ce daca sufera de sindromul “frane de cacat”? Ce daca suspensia e praf? Astea sunt calitati, domle’ si trebuie pretuite caci se traduc prin caracter. Unele dintre ele au chiar prea mult cracter dar asta ramane de comentat pe alta data.

Cu cea de a treia categorie e mai simplu: cei care se incadreaza aici, in general, nu se uita la costuri deoarece vad in BMW o investitie solida pe termen lung. Totodata, in alegerea marcii se ascunde si o nota discreta de nostalgie deoarece nimeni nu poate trece cu usurinta peste istoria bogata a marcii de la 1923 incoa, nu? In general, “BMW-istii” sunt o nisa aparte. Nu ma mai explic pentru ca banuiesc ca-i limpede pentru toata lumea ce vreau sa spun. Sunt bune, jos palaria, insa daca ai voie sa le reprosezi un singur lucru, primul repros care-ti va trece prin cap va fi cu siguranta costul la achizitie. 

Eu, unul sunt un nostalgic fara de pereche, si mare admirator al Brit Culture pe deasupra, asa ca era absolut normal ca Triumph-ul sa-i faca cu ochiu’ inimii mele. Nu mi-e rusine s-o admit, asa e, pe frumoasa mea cum credeti c-am cumparat-o?. Las review-ul pentru urmatoarea postare ca acu va povestesc despre cum de m-am trezit cu ea in pat dupa betie…

Primul Bonneville vazut in carne si oase a fost la Munchen, in luna Martie 2012, la reprezentanta Triumph Rock’n Roll. Intrasem chitit sa vad un Thunderbird. Spre deosebire de cei de la Harley, care nici nu m-au bagat in seama, cei de la Triumph chiar m-au facut sa ma simt ca acasa. M-au lasat sa ma urc pe orice motocicleta a vrut muschii mei, fara restrictii, mi-au dat raspunsuri la toate intrebarile puse, ce mai, nu-mi mai venea sa plec de la ei. Remarcasem, inca de la intrarea in reprezentanta, undeva pe stanga, o motocicleta foarte putin amenintatoare, cu rezervorul vopsit in doua culori alb si portocaliu dar eu m-a dus chitit dupa choppere. Cat am calarit Rocket-ul si Thunderbird-ul, la fiecare doua-trei vorbe, ii mai aruncam un ochi, voiam sa intreb de ea apoi uitam si ma luam la vorbe cu ala, si tot asa pret de 20 de minute. Inainte sa plec si sa-mi iau ramas bun, cumpar ceva de 80 de euro ca sa nu fiu neam prost, si ajung in dreptul usii. Acolo, ezit sa apas pe clanta, ma intorc spre ea, ii mai arunc o privire si-l intreb pe tip, intr-o doara, daca ma pot urca si pe asta mica. Ala ma incurajeaza, chiar, asa ca las punga langa usa, o apuc de coarne, si imediat ce curul meu a atins  seaua ei am stiut ca asta e aleasa. A fost un “contact” pe care si acum il retraiesc de parca s-ar fi petrecut mai ieri. Proportiile, ghidonul, greutatea, pozitia in sea, inaltimea pedalelor, nimic nu era infricosator la ea, ba dimpotriva, te asigura cu toata fiinta ei ca martoaga mai blanda ca ea n-ai sa mai cunosti vreodata. A fost un instant crush.

Povestea e ca am fost atat de vrajit incat m-am oferit s-o cumpar pe loc insa tipul mi-a spart ouale din sacosa cand m-a informat ca e vanduta…daaar… daca insist, imi poate aduce una pe comanda in doua saptamani. “Vezi in catalog ce alte variante mai sunt” zambeste neamtul la mine. Deschid catalogul, rasfoiesc ce rasfoiesc incantat ca mi-am gasit aleasa si …hop… vaz una verde-khaki. “Pe asta o vreau” strig io la neamt ca Arhimede din cada cu bulbuci. Neamtul intoarce catalogul si-mi zice: “adieu, auf wiedersehen, good bye, astea s-au dat numai pe lista de asteptare”. Cica erau editie limitata la 1100 de bucati, ca fiecare bucata a fost deja repartizata dealerilor din intreaga lume si ca ei si-au epuizat contingentul in cateva zile inca de la Craciunul trecut. N-aveti idee cat de bosumflat am plecat de acolo. Nu-mi mai trebuia niciuna. Soarele nu ma mai incalzea, zaharul, sarea si lamaia aveau gust de cacat, pasarile nu mai ciripeau, deasupra mea ploua nonstop…Pe aia o voiam si gata; care se mai putea intelege cu nebunul? Nimeni. Nici macar sotia mea, ceea ce e cu adevarat surprinzator pana si pentru mine.

In luna Mai ajung la Londra cu treaba si unde credeti ca ma aflam io la mai putin de 3 ore de la aterizarea pe Heathrow? In Romford, un orasel de pe langa Londra unde m-am dus ca disperatul cu trenul sa-mi caut mireasa. Imi abandonasem sotia la hotel cu bagaje cu tot si am disparut ca inghitit de faimoasa ceata londoneza. Fas, acolo am dat peste fix aceeasi situatie ca si-n Germania: toate fusesera vandute pe lista de asteptare. In viata mea nu ma mai simtisem atat de daramat. Ma rog, terminam treaba la Londra, ne intoarcem acasa iar eu inca mai speram. Ore intregi am tot cautat-o pe la dealerii Triumph din Anglia, Franta, Italia sau Germania si de peste tot primeam exact acelasi raspuns: nu mai exista. O saptamana mai tarziu, eram la un semafor de pe langa restaurantul Bolta Rece si nu-s ce-mi vine de intru pe net de pe telefonul meu si tastez Triumph T100 Romania desi de nicaieri nu reiesea ca Triumph ar fi si avut dealership la noi. Apare un rezultat: MOTOBOOM Sebes. C-o spranceana ridicata copiez numarul de telefon si sun:

-Buna ziua

-Buna ziua.

-Am o intrebare la Dvs: sunti dealeri de motociclete Triumph?

-Da. Nu oficial, nu inca, dar aducem si noi.

-Aha, intrebare: aveti cumva de vanzare un Bonneville T100 Steve McQueen?

-Asteptati o secunda sa verific in calculator.

-Astept, nu-i bai.

-Da, avem unul disponibil. Va intereseaza?

-TRIUMPH BONNEVILLE T100 STEVE MCQUEEN, SPEȘIĂL EDIȘIĂN?!!! VERDE-KHAKI? ALA, SERIE LIMITATA?

-Da, va intereseaza?

-FACTURA DE AVANS! Datele mele sunt cutare cutare cutare…

Pentru mine a fost o epopee surealista; fugarisem motocicleta asta prin toata Europa de m-au luat toti dracii iar ea era la Sebes, in tarisoara mea natala! Fara sa mai pomenesc ca transportul a fost absolut gratuit. E inutil sa va povestesc c-abia de am reusit sa trag pe dreapta pentru ca aveam pulsul 200…

Pe 22 Iunie 2012, Bonnie a mea cu numarul 925 mi-a fost livrata infoliata pe un europalet din lemn.

Next: T100 – despre cum e sa-l calaresti.