La cateva zile dupa revelion ne luam copiii pe sus si dam o fuga la Seefeld pentru a le oferi mult asteptata saptamana de ski. Calatoria fusese programata de cu mult timp in urma de catre sotia mea, care cu eficienta ei deja proverbiala printre cunoscutii nostri deja pusese mana pe biletele de avion, tiparise rezervarile, bagajele erau pregatite nemteste asa ca in dimineata plecarii totul a fost o banala formalitate pentru noi: ne-am imbracat, am coborat bagajele in garaj, le-am urcat in masina si fuga la aeroport. Toate bune si frumoase. Aterizam la Munchen, inchiriem superconvenabil un Audi A6 Variant (mistocuta masina) si da-i si rupe-o inspre Seefeld unde am ajuns rapid si fara incidente. O saptamana am inghetat ca un rahat; cand la baza partiei, cand mot in varful muntelui caci m-am instruit in multe tampenii dar numai in ski nu. Oricum, daca n-am invatat pana acum sunt slabe sansele s-o mai fac in viitor, mai ales dupa fractura urata de la mana dreapta (ma rog, asta e poveste lunga care implica o englezoaica). Pe fetitele mele insa am insistat sa  invete. Amandoi, nu eu de unul singur, trebuie s-o subliniez.

Anyfuck, acolo ne intalnim cu prietenii nostri care-si sincronizasera vacanta cu a noastra pentru a ne-o petrece impreuna, ne distram, ne simtim bine si trece saptamana ca fulgerul de repede. Ne luam ramas bun si da-i fuga fuguta inapoi la Munchen ca doar ce ne mai ramasese bun de facut in dimineata aia dupa check out? Era aiurea sa mai ardem gazul pe acol si oricum eram satui de zapada cafele si supe cu knodel asa ca tule-o in Germania. Pe la unspce si ceva ajungem in capitala bavareza. Ce dracu sa facem 6 ore pana la check in? Window shopping, ce naiba sa facem? Zis si facut, cautam “der bubiștrase”, aia mai cu mot strada de pe la ei, parcam masina si ia-o pe jos cu copiii de mana. Belim ochii incolo si-ncoa, vaz io un magazin Omega si-mi zic ca n-ar fi o idee rea sa intreb de o curea din nylon “James Bond” pentru ceasul meu batran si culmea, aia chiar aveau (si zic culmea pentru ca austriecii se jurau ca nu se vinde decat la pachet cu ceasul “speșiăl edișiăn” de 7000 de euroi, ceea ce era o nebunie). Bucuros nevoie mare cumpar cureaua, primesc o punguta misto, ies victorios, sotia intrase intre timp la un magazin Hermes dupa niste eprubete cu parfum ciudatel si primeste la randu-i o punga brenduita, ne mai fataim noi ce ne mai fataim si alarma! cea mica porneste sirena de atac aerian: “mi-e foame!”. Are o voce greu de ignorat, setata pe frecvente greu de ratat asa ca atunci cand isi porneste tignalul, brusc in mintile tuturor se instaleaza o stare de panica. Incerc sa-mi mentin cumpatul, rotesc capul de stanga-dreapta si fix vis-a-vis de noi, dar chiar vis-a-vis, vad o viermuiala de zile mari cu politisti cu pistoale automate la vedere, vad agenti secreti tunsi chilug cu fire infipte in urechi, remarc BMW-uri seria 7 gonind in susul si-n josul strazii intr-un vacarm de nedescris si, undeva in stanga nebuniei, mai vad un bistro cochetel foc. Ridic privirile deasupra coielii si citesc un brand supercunoscut si pe care visam sa-l vizitam, dar mai intr-o zi de iulie si-ntr-o zona mai calduroasa, nu in mijlocul lui ianuarie, si la Munchen. Cand am vazut cine tinea bistroul cu pricina am zambit fericit c-am scos-o la lumina cu potolul in cateva secunde si le-am zis fetelor, “gata, tata v-a aranjat! Mancam intr-un loc special. Mai in siguranta de atat nici ca se putea”. Traversam strada, ne facem loc printre politistii care stdiau cu ochi de vultur orice miscare de pe strada, folosim usa speciala a bistroului si ne facem vant inauntru.

La intrare, o gagica politicoasa ne deposedeaza cu maini pricepute de pungile din maini, ne dezabiaza de toale si cu zambet pe buze ne pofteste la un “table for four”. Minunat! Bai nene, era greu sa ignori caldarea imensa impanata cu icre negre si cu vaduve scumpe, vitrina plina de dulciuri “home made”, ambianta retro-chic-fushion de mare clasa, muzica impecabil care rula in surdina si atmosfera de clasa cum numai genul asta de branduri le poate oferi. Ce sa mai, m-am simtit campion. Deschid meniul si ce vad io cap de lista? Stridii la sub 5 euro bucata. Bai, esti nebun?. Mai ieftine ca la Paris. “Gata, garçon, doresc 8 bucati.” Sotia si cea mica isi comanda pui cu salata, recte o portie de snitele pentru copii iar cea mare o salata cu creveti. Vine mancarea si, nene, cad pe spate. Prezentarea era impecabila. Cea mare, gurmanda ca si mine nu se abtine si ma baraie pana-i dau si ei una. Eu le sorb pe celelalte 7 cu viteza luminii. Intre timp, exact in spatele meu se strecoara o delegatie de arabi, usor de recunoascut dupa vorba si dupa port, insotita de o mica armie de agenti de paza, jumatate nemti, jumatate arabi. Trag cu urechea si-i zambesc sotiei spunandu-i: “sunt libanezi”. Platim, trimit complimentele mele bucatarului pentru bucatele alese si atat de iscusit asezate-n farfurii si ne ridicam. Booon. Ajung la aeroport, predam masina, trecem de control, ne bagam in sala de asteptare si asteptam, si asteptam si asteptam. Cu 30 de minute inainte sa se deschida poarta de imbarcare simt ca ma cuprinde o stare de anxietate in zona abdomenului. Ma ridic, ma plimb, caut un loc retras si fluier admirativ un poster Lufhansa, dau sa mai fluier odata dar constat alarmat ca s-ar putea sa fie unul insotit de überraschung  asa ca imi iau toate masurile de siguranta si aleg toaleta aeroportului pentru acest scop, ceea ce e foarte rar la mine deoarece sunt din principiu impotriva oricarei utilizari de tron public. Sa am pardon, dar eu nu ma asez oriunde. Instinctul imi spunea ca ar trebui s-o fac de data asta si inca foarte repede. Docil, ascult de dansul si, Dumnezeule mare, ce a urmat a depasit si cele mai crunte torturi medievale consemnate vreodata in istorie.

Pocnisera toate airbag-urile din cabina closetului, tuna si fulgera, centurile de siguranta paraiau gata sa se rupa iar eu ma sprijineam in patru puncte cardinale sa nu decolez naibii prin tavanele lor casetate. Nemtii care avusesera ghinionul sa imparta acelasi spatiu cu mine fugisera ca smintitii calcandu-se in picioare de panica jurandu-se printre lacrimi ca asa salbaticiune ranita de moarte neam de neamul lor de bavarezi n-a mai auzit vreodata pe meleagurile lui Bismark Fauritorul Germaniei Moderne. Sotia mea, deja alarmata imi trimite un sms intrebandu-ma daca ma simt ok, nu de alta, dar avionul urma sa zboare in zece minute. In plina ascensiune orbitala si sub presiunea acceleratiei gravitationale uriase, cu greu reusesc sa tastez un “spune-le, te rog, ca tatal lor le-a iubit” apoi colapsez cu degetul pe send. Imi revin cu trei minute inainte de imbarcare, fac eforturi supraomenesti sa ma imbrac, ies din closet, arunc o ultima privire inspre locanta care, clar, avusese parte de vremuri mai bune la viata ei, si ma tarasc pe scari intrebandu-ma daca, asa transpirat in halul in care eram si cu numele meu reusesc sa trec de zbirii aeroportului. Si uite ca totusi am trecut. In avion am solicitat toate leacurile babesti de care aveam eu cunostinta, zat de cafea, OB-uri, orice, numa sa stavilesc ceea ce era de nestavilit si dupa doua ore crancene de vizite supersuspecte la closetul avionului si manjit aiurea cu zat pe dinti finally ma intorc acasa cu onoarea nestirbita. Sa fi fost de vina vremurile mai de cacat de pe aici, sa fi fost o banala coincidenta, habar n-am, dar cum am pus rotile pe pista tricolora cum m-a lasat toata tarasenia. In noaptea aia am dormit in cap, imbracat si neintors de rupt ce eram. A doua zi priveam cu umor incidentul si ma pregateam sa-l dam uitarii, insa n-a fost chip pentru ca primim un telefon de la fata noastra cea mare ca-i este tare rau si c-a vomitat deja de doua ori si atunci mi s-a urcat sangele la cap. Am luat-o pe sus de unde era, am doftoricit-o pe la spitale si dupa 24 de ore de stres, dupa ce am pus-o cat-de-cat pe picioare, ne-au dat-o acasa. Ei, cum am ajuns la un calculator, mi-am suflecat mainile si da si ia-le, si da si fa-le, si da si drege-le in limbaj elegant dar ironic si super dur si inchei solicitand cu tupeu sa-mi trimita complimentele daruite de mine bucatarului lor. Trec zece minute si ce vad la televizor? Vad stirea care ma anunta de succesul Armistitiului dintre Guvernul Sirian si Rebeli incheiat la Munchen…si de aici mi s-a taiat filmul… asta era! Agenti secreti, delegatia libaneza, fructe de mare… Litvinenko!… Am fost otravit cu poloniu!. Cineva trebuia sa moara si ce si-or fi zis baietii? “Cutare trebuie sa moara. Ce mananca? Stridii? Ia, condimenteaza-le pe toate si hai ca pierdem meciul! Restul, asta e. Pierderi colaterale, da-i in ma-sa.”.

In 48 de ore, va spun sincer m-am cacat pe mine pentru a doua oara. Eram galben la fata. Mi-am otravit copiii. Arza-v-ar focu cu razboaiele voastre!… Intre timp vin si rezultatele analizelor fetei mele si vad scris mare: toxinfectie alimentara cu sula calului, in paranteza fructe de mare. M-am linistit pe loc. Scanez hartiile pentru ca nemtii o tineau pe a lor sus si tare ca nu exista asa ceva, ca “zee germans” nu fac rahaturi d’astea, ca e tara lucrului bine facut, ca doar italienii mai sunt capabili de asa mizerii, ca vezi Doamne, hai, poate ca si francezii ar face magarii dar cum au un fetis cu mancarea este foarte putin probabil, dar ca la ei sigur sigur sigur rosu-stop nimeni n-a pomenit vreodata de asa poveste ingrozitoare…. si tot asa pana le-am luat maul cu documentul primit de la spital. Atunci sa fi auzit tacere ca-n Hamlet. Doua zile mai tarziu, head-manageru’ lui suflet prajit imi scrie personal ca regreta incidentul si ca in semn de respect fata de noi si fata de cele indurate doreste sa acopere toate cheltuielile medicale si ca ne ofera un weekend oriunde vrea muschii nostri in lumea asta larga, desigur, oriunde au si dansii resort. M-am infuriat cand s-a oferit sa-mi dea bani si am declinat-o pe loc, asta desi in conditiile in care n-a fost deloc ieftin, insa mi-a trecut repede cand am zarit in lista lor de resorturi: Malta. Atunci mi-am zis ca aici e clar mana destinului. Malta era destinatia etern perdanta de pe lista noastra de calatorii. Parca jucam poker cu mana moarta. In fiecare an ne propuneam s-o vizitam si de fiecare data, surprinzator, ajungeam oriunde altundeva. Chiar si cand era cap de lista, fara nicio explicatie sfarseam in tara de pe doi, trei, sau patru iar acum destinul, prin curul meu, s-a hotarat sa indrepte greseala. Asa am ajuns eu in Malta.