“The best teacher is experience and not through someone’s distorted point of view” – Jack Kerouac On the road

 

Scurt istoric

1950. Era Bipolaritatii Romantice sau Era Sanselor Ratate, eu cam asa as numi-o. Extrem de convenabil pentru toti, lumea se divizase in doua mari blocuri politice (what’s new?): Capitalism si Comunism. Rusia Sovietica (bad boys) vs Lumea Libera cu America pe post de varful aleia sfinte (good boys). Manusa atomica fusese aruncata iar Rusia ii dadea bice sa recupereze handicapul. Planeta se afla din nou, in nici cinci ani de la WWII, intr-un Mexican standoff perfect. Spatiul cosmic, candva apanajul exclusiv al poetilor, astronomilor, filosofilor si scuturatorilor de pomi fructiferi, atrage atentia si politicienilor care ne prezinta in premiera sintagma de “Cursa Spatiala”. Peste tot se vorbeste de emancipare, de la cea individuala pana la cea statala iar Era Coloniilor si Dominioanelor abia de-si mai tareste picioarele. Nici nu se-ncheiase bine un conflict general si deja rebufnesc alte cateva focare ce ameninta s-o ia de la capat. McCarthy aresteaza America in timp ce plescaie chestii despre cum e cu democratia iar J. E. Hoover vaneaza homosexuali in timp ce exerseaza cu castile pe urechi “croise devant” si “éfface derrière” in pantofi rosii cu toc de 15. Miller si Nabokov, amandoi oameni respectabili si insurati, unul umple pagini intregi de pornografie violenta in timp ce celalalt reguleaza minore-n proza, Hemingway face pe nebunul chibitand la greu revolutionarul comunist de pe o micuta insula din Caraibe de la bordul barcutei sale burgheze, Salinger tulbura mintile adolescentilor iar Kerouak ii trimite hai-hui prin lume. Ordinea antebelica ruleaza cu viteza si fara frane inspre un bloc masiv din beton cu riscul sa se duca pulii pe apa sambetei. Sunt vremurile in care laptele ajunge pe masa direct de la curul vacii, E-urile sunt doar biete vocale numarate din capriciu intr-o fraza, iar 160km/h este o viteza pe sosea la care sa te-nchini cu respect cu ochii-n cap cat cepele cand auzi de dansa. Coco Chanel, Marilyn Monroe, filme neo-romantice italiene, ceaiuri dansante, linii vestimentare elegante, talii subtiri, scootere Vespa, țâțe-con, pantofi stiletto, freze sculate si date cu pomada de par puturoasa pe baza de petrol, haine din piele cu fermoar asimetric, motociclete tunate “pe genunchi” si… rock’n roll
Bipolaritate gaseai si-n viata de zi cu zi. Tineri upper si middle class, imbracati la patru ace, isi luau de aripi partenerele impodobite ca niste fluturi Monarch, le deschideau portierele automobilelor lor lucioase promitandu-le serate de swing cum n-au sa mai pomeneasca vreodata. Dracu ii lua daca le trecea prin cap sa ocoleasca in drumul lor vreunul dintre barurile marilor hoteluri din oras. Gestul era considerat un faux-pas de neiertat si se lasa cu consecinte dezastrouase asa ca daca aveai vreun dram de minte te opreai cumintel la the trendiest bar in town, deschideai portiera domnisoarei, o petreceai la brat catre usa localului, o introduceai intr-ansul, ii luai mantoul de pe umeri si-i serveai frumusel un Gimlet, o Vodka Martini sau un Mint Fizz rugandu-te in sinea ta sa nu fie dracului vreo betiva ca te faceai de tot rahatul. Pitt Stop-ul obligatoriu la adapatorile luxoase isi avea rolul sau bine definit in economia unei seri de neuitat: odata, ca erai vazut si ca vedeai la randul tau si totodata sublinia confortul financiar si nivelul ridicat al sofisticarii personale. BONUS: relaxa un picut umerii domnisoarelor dand astfel o gura nesperata de oxigen in batalia cu capsele si bretelutele sutienelor ce avea sa vina mai tarziu. Pff, de parca azi lucrurile or sta diferit… Win-win.

 

Apparently, inafara sferei politicului vremurile nu erau chiar atat de rele; razboiul mondial se incheiase de cativa ani, economia incepuse sa-si revina, consumul crescuse, vitrinele pravaliilor isi recapatasera in mare parte stralucirea de alta data, ratiile la produsele de baza devenisera o poveste de domeniul trecutului, iar in oameni se cuibarise o stare aproape intoxicanta de incredere in noul deceniu. Pentru o treime din populatia urbana viata era chiar misto.

 

Nu se poate spune acelasi lucru, insa, si despre periferia marilor orase, acolo unde cetatenii mai putin norocosi zugraveau lumea in culori oarecum diferite. Foarte la moda erau nuantele care patinau elegant de la maro-cacat catre verde-diaree iar situatia putea fi pusa, nu atat pe seama infrastucturii distruse de bombardamentele aviatiei germane, cat mai degraba pe lipsa de perspectiva. Canci locuri de munca pentru tinerii zdruncinati in razboi, unii dintre ei ireparabili; oha masa calda si pat confortabil pentru miile de orfani deveniti copii ai strazii; din parti “healthcare”….stai asa! De ce-mi suna toate astea atat de familiar?…hmmm…ma rog… cert e ca viata la periferie oferea putine alternative, si alea, una mai sumbra ca cealalta. Establishmentul – adica in mare cam aceiasi oameni care si-au aruncat cu seninatate natia in razboi cu zece ani in urma – reprezentat la vremea aia de succesorul lui Churchill, un ilustru necunoscut pe nume Clement Attlee, constient de lipsa de satisfactie in randul pulimii, se dadea de ceasul mortii sa gaseasca o formula minune cu ajutorul careia care sa drege busuiocul cat de cat si sa-si salveze curul si partidul, fara insa ca, nota bene, sa se schimbe nimic. O idee cel putin la fel de nastrusnica (ca sa nu zic idioata) atunci, pe cat este si acum… Caragiale sa traiasca …

Nevermind, let’s carry on. Chop chop lads... Toata lumea stia raspunsul la problema: sistemul se cerea, asemeni cladirilor distruse de bombe, ras de pe fata pamantului si recladit sanatos, din temelii. Dar cine Dzeu avea curajul si resursele s-o faca, mai ales acu, in plin Razboi Rece si cu rusii fix in buricul Europei? Adevarul e ca politicienii jonglau cu o mana de carbuni incandescenti. Si de parca nu era indeajuns de rau, colac peste pupaza, toate grijile ii erau livrate premierului la usa sa din Downing Street 10 pe umerii unei specii noi de muzica importata odata cu trupele aliate… “Bloody yankeys, what are they calling it? Rockabilly? Preposterous! Utter filth!… Acum ca infectase o buna parte din supusii Majestatii Sale (intr-un timp demn de Catea Recordurilor) rapoartele primite de la servicii indicau ca nu mai era de gluma si ca rock-ul degenerase din stadiul de gust muzical indoielnic intr-o adevarata contracultura promovatoare de idei nasoale. Astfel ca, in virtutea noului sau statut de amenintare la traditia insulara, oroarea nebritanica se cerea tratata cu toata seriozitatea.

Nu se putea pur si simplu interzice prin lege, caci n-ar fi fost deloc in spiritul democratiei pentru care s-au batut ca turbatii “on the beaches…on the landing grounds…in the fields and in the streets…in the hills”… lui BBC i s-a dat ordin sa “mucles” rock iar presa a fost incurajata din umbra sa loveasca nemilos si chirurgical in oricine pute a pomada de par inainte ca aceasta, Doamne Fereste, sa intoxice si culoarele Camerei Comunelor. Rock-ul era mai amenintator decat comunismul insusi. Rockabilly se cerea excizat din Regat cu orice pret si prin orice metoda, dar musai discret. Presa, excitata la maxim, a ascultat de ordine, si-a tras țucalul pe cap, a sarit in transee si a declansat un adevarat baraj de artilerie cu articole defaimatoare in care adeptii noiului stil erau batjocuriti in fel si chip sperand ca doar doar si-or da la schimb gecile din piele pe sacouri din tweed. Vezi sa nu!… Rock-ul era diavolul insusi si guvernul avea nevoie de o cruce mai mare. Sau poate ca nu de o cruce era nevoie. Niciunuia nu i-ar trecut prin cap vreodata ca rock-ul are o singura slabiciune: rock-ul e superalergic la… veninul de viespe, dar asta o s-o lasam pe mai tarziu.

 

Revenim la Bestie. Dar unde-si avea biserica fiara cu care se confruntau? Raspuns: in cafenelele devenite peste noapte extrem de populare tocmai pentru tonomatele doldora de rock. Unde gaseai o benzinarie, gaseai si-o cafenea cu tonomat lipita convenabil de dansa. Unde le gaseai pe amandoua, era garantat ca vedeai si motocicletele proptite-n usa. Cea mai de seama dintre ele, “Vaticanul” miscarii cafe, “Ace Cafe London”, este si astazi locul unde se organizeaza pelerinaje si event-uri de amploarea celor de acum 60 si ceva de ani.

 

Motocicletele, produse candva in masa ca parte a efortului de razboi erau de departe cel mai ieftin mijloc de transport al vremii iar cum soldatii reintorsi de pe front fusesera instruiti in masa sa le foloseasca, ne explicam repejor de ce au devenit atat de populare peste noapte. Ieftine, economice, cool si foarte…wow!…foarte in ton cu muzica care nu placea bosorogilor: adica a rock’n roll-ului. Gata, se face! Dar cum o rezolvam cu viteza? Rock-ul inseamna beat accelerat si ce cacat de acceleratie poti stoarce dintr-un motor de 30 cp? Motocicletele produse pentru front erau robuste, extrem de grele, puturoase, manevrabile exclusiv la viteze mici, urate, deci foarte departe de orice imagine cool, factori care puneau baietilor niste probleme dar care si-au aflat solutia. “Ok, nu-i bai, se rezolva, boss. Dam jos aripile si le scurtam sau le inlocuim cu altele mai micute si mai usoare, schimbam ghidonul cu doua capete scurte atasate direct pe amortizoare, umblam la suspensie, dam jos seaua masiva pe arcuri, sudam o tabla in locul ei (don’t worry son, pe bike-ul asta fisurile anale vor fi ultima ta problema), ciocanim rezervorul ca sa ne ascundem genunchii intr-ansul ca la motocicletele de circuit, ii trantim o “codita aerodinamica” ca la curse, aruncam tot ce nu e necesar pe ea ca s-o usuram, ajustam nitel carburatoarele si umblam la pistoane et voila! Gata coițe! Na-ti cafe-ul si acu fugi de bate “the ton” cu el”.

 

Aduna zece descreierati intorsi de pe front (si jobless pe deasupra) intr-o benzinarie, da-le motociclete rapide (in marea parte a lor, indoielnice tehnic), bere, cafele, spirtoase, muzica atatatoare, arunca-le in mijlocul lor (ca pe o grenada) doua-trei pipite dichisite pin up si vezi ce-ti iese. Cum adica ce iese? Pai ce rahat sa iasa? Se vor confrunta orgolii, se vor umfla muschi, se vor transa dispute si, inevitabil, ideile crete se vor zamisli ca pe banda rulanta. Cum ar fi, de pilda: “hai sa vedem care dintre noi ajunge primul la benzinaria cutare inainte sa se sfarseasca “All The Time” a lui Sleepy La Beef! Aveti la dispozitie 1:49, timp in care sa parcurgeti distanta pana acolo si sa confirmati la telefon. Desigur ca, pentru a te-ncadra in timpul alocat, trebuie sa bati “one ton” – 100 mile/h adica 160km/h. De aici si numele de “tonup boys” – pe o motocicleta proiectata cu tot cu frane pentru 60km/h, dar astea sunt detalii. Care se baga?!”. Duuuh, normal ca toti!. Ca tasneau ca rachetele de la start toti 10, si ca din 10, doar 6 mai ajungeau la destinatie, asta e o alta poveste. It’s only natural selection, ar spune Darwin. Riscul si acceptarea lui mergeau mana-n mana cu rock-ul. Oricum, accidentati sau morti, deopotriva, victimele tot se alegeau cu cate ceva de pe urma aventurilor lor incheiate atat de prost; se alegeau cu reputatia intacta si cu un strop de prestigiu. Unii deveneau somebody iar altii legende intr-o lume in care pana mai ieri fusesera anonimi iar asta li se parea perfectly acceptable. Se murea pe capete in cursele ilegale de strada iar autoritatile se cazneau sa puna capac nonsensului dar degeaba, in cultura strazii numai asa primeai confirmarea. Religia era rock-ul, Biserica era motocicleta iar preotul era alergatorul. Nimic si nimeni nu putea opri un cafe racer autentic. Fuck you pigs! Aici, in cartierul meu sunt un cineva so stop me, if you can! In 1953 Marlon Brando joaca in filmul “The wild one” (inspirat probabil din articolele ziarelor britanice) unde personajul principal, un rebel fara leac, calareste o marțoaga Triumph si face si drege tot felul de lucruri tipice de rebel. Imaginati-va un Brando pe Triumph, ce combo! Mai sexy de atat nici ca se putea! Vanzarile fabricii din Meridien explodeaza in inaltul cerului si iata cum toata treaba scapa complet de sub control iar miscarea cafe e statutata definitiv si pentru eternitate. Umpli de scuipati guvernul? Asculti Rock’n roll? Ai un Triumph? You rock!

 

…va urma…